Chișinău, Moldova
Raisa Roitman locuiește în apropierea unui parc mare, într-un cartier vechi și frumos al Chișinăului [Chișinău este capitala Republicii Moldova], construit prin anii 1960. Curtea așa-zisului bloc ”Hrușciovka” [1] este plină de copaci verzi. Apartamentul cu două camere al Raisei este bine mobilat. În prezent ea locuiește împreună cu fiul ei, apartamentul fiind prea mic pentru doi adulți. Raisa Roitman este o femeie plină de viaţă. Este foarte politicoasă și rezervată. La un moment dat, a scos o mapă cu fotografii cu o mulțime de poze vechi și toate foarte interesante. Pare distantă, rezervată și destul de tacită. Răspunsurile la întrebările mele sunt scurte. Nu este dispusă să spună multe lucruri și evită să răspundă la anumite întrebări cu referire la viața ei privată. Cu toate acestea, pe parcursul interviului Raisa a început să aibă mai multă încredere în mine și ne despărțim prieteni. Câteva săptămâni mai târziu, am aflat de la unul dintre angajații de la Hesed din Chișinău [2] că, la scurt timp după întâlnirea noastră, Raisa a emigrat în Israel. În timpul întâlnirii noastre dânsa nu mi-a spus nimic despre intențiile ei.
Informații despre interviu
Interviewee: Raisa Roitman
Interviewer: Zhanna Litinskaya
Date of interview: Iulie 2004
Place: Chișinău, Moldova
Originea familiei mele
Numele de familie al străbunicului meu de pe tată era Rubel. Este un nume de familie, care semăna mai mult cu o poreclă, și pe care l-a moștenit mai întâi bunicul meu, apoi tatălui meu și ulterior mi-a fost transmis mie. Străbunicul Itsik Rubel s-a născut în anii 1840 în localitatea Rezina [la 80 km distanță de Chișinău]. A trăit întreaga sa viață în acel oraș. Itsik se ocupa cu lucrări agricole, în special cu viticultura. Avea o vie mare cu multiple soiuri de struguri. Străbunicul lucra în mare parte de unul singur, angajând, ocazional, muncitori sezonieri în timpul recoltei. Făcea vin, pe care apoi îl vindea la prețuri en gros pe piețele din Chișinău. Itsik avea o casă proprie, deși destul de mică și modestă, ca să nu spunem sărăcăcioasă.
Străbunica mea Charna a fost casnică. Era o femeie înaltă și frumoasă, întotdeauna îmbrăcată într-o fustă închisă la culoare cu șorț, bluză și fular la gât. Bunica mai purta și o broboadă croșetată, cu margini din dantelă. Itsik era o pereche bună pentru Charna – un bătrân înalt și frumos, bronzat, cu o față ridată și o barbă ca o lopată. Întotdeauna purta o pălărie cu boruri late sau o kippa atunci când mergea la sinagogă. Avea și tallit și tefilin. Nu lucra niciodată în timpul Sabatului, nici măcar în cele mai aglomerate perioade ale anului.
Străbunica mea era o gospodină: a crescut copiii și l-a ajutat pe Itsik în munca de câmp. Avea mâini uscate din cauza soarelui și murdărie pătrunsă în piele. Charna era, de asemenea, religioasă: respecta Sabatul, cașhrut-ul și și-a crescut copiii ca evrei adevărați. Nu mi-l amintesc prea bine pe străbunicul Itsik. El a murit în 1930, când eram o fetiță mică. Străbunica a murit mai târziu, în 1939.
Itsik și Charna Rubel au avut mulți copii. Nu știu aproape nimic despre ei. Știu că Monysh, cel mai mare, era și el viticultor și locuia la Rezina, în casa lui Itsik. A murit în 1920. Nu știu ce s-a întâmplat cu soția și copiii lui. Dintre toți frații bunicului meu de pe tată, am cunoscut-o cel mai bine pe sora bunicului, Perl. Ea locuia la Rezina cu soțul ei David [Roitman], care lucra de dimineața până seara, și cu fiul ei Nahman. Era casnică. Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial [3], ea și soțul ei au plecat în evacuare pe jos. Au ajuns la Rîbnița, unde locuia și lucra fratele mai mic al bunicului, Gedali Rubel. Nu au mers prea departe fiindcă au fost prinși de fasciști. Toți – Perl cu soțul și fiul ei mai mic și Gedali cu soția sa – au fost duși într-un ghetou din Transnistria [4], în orașul Balta [regiunea Vinnița, astăzi în Ucraina, la aproximativ 250 km distanță de Kiev]. Toți au pierit acolo în timpul uneia dintre acțiunile împotriva evreilor. Fiul lui Perl, Nahman, născut în 1920, a fost recrutat în armată în 1941. A fost încadrat în armata muncii [5] și la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a întors la Chișinău.
Bunicul meu Abram, născut în anii 1870 la Rezina, era fiul mijlociu al lui Itsik. S-a căsătorit destul de devreme, ceea ce era tradițional pentru evrei. Nehama – soția lui – era și ea din Rezina. Era chiar mai tânără decât bunicul Avram. Numele de fată al bunicii era Torba. Ei [părinții ei] au avut mulți copii, dar eu îi cunoșteam doar pe unchiul Yankel și pe mătușa Haika, care locuiau în Chișinău. Yankel a avut patru copii. Tot ce știu despre ei este că au părăsit casa părinților lor la o vârstă timpurie. Erau membri ai unei organizații comuniste clandestine. Au fost deseori întemnițați în România. Yankel a murit la vârsta de 94 de ani. Haika a trăit și ea o viață lungă.
Bunicul Avram a avut o educație de cheder. Nu știu dacă ulterior a mai urmat și alte studii. Cred că educația lui era una de nivel rudimentar. Știa să citească și să numere, ceea ce era necesar în munca lui. Abram era un expeditor. Accepta loturi de mărfuri la stația de cale ferată și apoi le distribuia clienților, aceștia fiind oameni bogați din sfera alimentară și proprietari de magazine. Acest loc de lucru nu era unul stabil. În afară de aceasta, nu-i oferea un venit suficient. Era nevoie de mulți bani pentru a întreține o familie numeroasă.
Avram și Nehama au avut nouă copii. L-am cunoscut doar pe fratele cel mai mare al tatălui meu, Yankel. Îmi amintesc numele celorlalți – Nahman, Srul, Revekka, Golda, Lena… Chestia este că în 1913 bunicul Abram a plecat în Argentina în căutarea unui loc de muncă și a unui trai mai bun pentru copiii săi. Unii dintre copiii mai mari au plecat împreună cu el, iar bunica Nehama cu restul copiilor li s-a alăturat lor câțiva ani mai târziu. Din aceste considerente nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, unchii și mătușile. Yankel – fiul cel mai mare al bunelului, născut în 1892, și tatăl meu Shapsha au fost foarte tare împotriva plecării în Argentina, așa că bunicul Abram s-a supărat pe ei și a plecat fără fiii săi mai mari. Tatăl mel și Yankel au fost, la rândul lor, frustrați că s-au despărțit de familie și mult timp nu au ținut legătura cu ei. Doar zece ani mai târziu au început să corespondeze cu familia.
Tatăl și Yankel erau deja angajați la lucru la momentul plecării familiei lor. Încă de la vârsta de 13 ani lucrau în calitate de încărcători la o lăptărie. Yankel locuia la Rezina. S-a căsătorit destul de devreme. Soția lui era o evreică pe nume Pesya. Au avut patru copii – un băiat, Monya, născut în 1922, și fiicele Golda, născută în 1917, Revekka, născută în 1924 și Leya, născută în 1926. Yankel muncea din greu pentru ași întreține o familie atât de mare. Lucra în două schimburi la lăptăria respectivă. Pe 12 octombrie 1935 unchiul meu a murit ca urmare a prăbușirii tavanului uneia dintre localurile lăptăriei. În timpul înmormântării sale, sicriul nu a fost deschis ca rudele să nu vadă rămășițele groaznice ale lui Yankel.
Timp de doi ani, Pesya și copiii ei au trăit din banii oferiți de tatăl meu și de rudele din Argentina. În 1937 au primit o invitație din Argentina și Pesya a plecat încolo cu copiii ei. I-am iubit foarte mult, în special pe Revekka și pe Leya, care era de o vârstă cu mine. Înainte de plecarea lor am făcut o poză împreună. A fost ultima dată când i-am mai văzut. Înainte de 1940 primeam scrisori din Argentina, însă mai apoi în Basarabia [7] s-a instaurat regimul sovietic [6] și era imposibil să scriem rudelor noastre din străinătate [8]. Nici după război n-am putut coresponda cu ei.
Am aflat de la rudele mele îndepărtate, care locuiau în Israel, că nici rudele mele care au plecat împreună cu bunicul, nici copiii lui Yankel nu s-au îmbogățit vreodată. Cu toate acestea, ei au avut o viață decentă și bună. Nu au răspuns la scrisorile mele pe care le-am trimis după ”perestroika” [9], când a devenit posibil să țin legătura cu rudele din străinătate. Știu că bunicul Abram și bunica Nehama au murit în anii 1960 și știu că amândoi aveau peste 90 de ani. Copiii lui Yankel sunt încă în viață și au propriile familii, cu excepția Leyei. Ea a fost singura care a rămas necăsătorită. Din păcate, asta este tot ce știu despre familia tatălui meu.
Tatăl meu Shapsha s-a născut în 1894. A studiat la Cheder până la vârsta de doisprezece ani. A început să lucreze la vârsta de 13 ani. Tata nu a mers la școală. În ciuda faptului că era autodidact, era un om foarte învățat. Știa limba rusă, mai târziu a învățat și limba română. În afară de aceasta, avea aptitudini pentru matematică. Putea să facă adunarea, scăderea și înmulțirea până la trei cifre. După plecarea bunicului Abram în Argentina, el și Yankel au locuit împreună cu bunicii lor Itsik și Charna. Nici tatăl meu, nici Yankel nu au fost recrutați în armata țaristă în timpul Primului Război Mondial, poate din cauza faptului că erau cei care întrețineau familia.
Tata a lucrat ca încărcător la o lăptărie. El încărca lapte și unt și le livra agenților de vânzări. Dat fiind inteligența și bunul lui simț, ulterior a devenit asistentul proprietarului. În timpul uneia dintre călătoriile sale l-a întâlnit pe Moishe Lerner, proprietarul unei lăptării situate într-o mică localitate Vadul Rașcov. Acesta l-a invitat în vizită la el acasă. Shapsha a fost copleșit de frumusețea fiicei Tabl a lui Moishe și a început să facă dese călătorii la colegul său din Vadul Rașcov [90 km de Chișinev]. Câteva luni mai târziu, Shapsha a trimis un shadhan lui Moishe și în 1924 părinții mei s-au căsătorit.
Părinții mamei mele, Moishe și Sura Lerner, născuți în Vadul Rașcov în anii 1870, duceau un trai modest. Lăptăria bunicului era singura sursă de venit pentru întreaga familie. Deși venitul obținut nu era mare, era totuși suficient pentru ca familia Lerner să se descurce. Clădirea lăptăriei se mai păstrează și în prezent în localitatea respectivă. Moishe avea o casă din trei camere, construită din chirpici [material de construcție din lut și paie]. În timpul reuniunilor de Sabat, sau de alte sărbători evreiești și de familie, membrii acestei familii numeroase se adunau de obicei în sala cea mai mare.
Bunica Sura era casnică. Mama ei, străbunica mea Haya o ajuta. Haya s-a născut într-un sat moldovenesc în care erau doar două familii de evrei. Vorbea la fel de fluent limbile rusă și moldovenească, dar prefera idișul. Străbunica a trăit până aproape de o sută de ani, fiind bună și binevoitoare și păstrându-și o minte limpede și un mare simț al umorului. În pofida vârstei sale Haya avea ureche muzicală și o voce melodioasă. Obișnuia să cânte strănepoților și nepoților săi cântece frumoase evreiești. Se pricepea de asemenea la tricotat și la brodat. Doamnele din familia noastră arătau foarte drăguț, îmbrăcate în lucruri tricotate de ea. Haya a avut o moarte liniștită, de parcă ar fi adormit. Ea s-a stins din viață noaptea, pe 8 mai 1940.
Moishe și Sura trăiau la fel ca și alți evrei din localitățile mici. Respectau tradițiile evreiești, sărbătoreau Sabatul, mergeau la sinagogă și chiar și-au crescut copiii într-un spirit evreiesc. Din păcate, pe la sfârșitul anilor 1930 bunicul a fost grav afectat de leucemie. A murit la 9 mai 1941.
Moishe și Sura au crescut cinci copii. Ousher, născut în 1899, era cel mai mare. Locuia nu departe de bunicii mei, cu soția sa Klara și trei fiice – Fira, Feiga și Mara. Ousher era țăran. Soția și copiii lui făceau tot posibilul să-l ajute în munca lui dar familia lor, totuși, o ducea greu. Pe 8 iulie 1941, Klara și fiica lor cea mai mică, Mara, au murit în timpul bombardamentului. Ousher împreună cu fiicele și bunica lui Sura au fost capturați de germani în timpul evacuării și au ajuns în ghetoul din Chișinău [10]. Aici bunica și Ousher au murit de foame în prima iarnă grea. Fetele au supraviețuit. Feiga are niște amintiri groaznice despre vremurile de război. I-au fost amputate toate degetele în urma degerăturilor severe. Fira și fiicele ei locuiesc în Israel de pe la sfârșitul anilor 1980. Feiga a fost căsătorită cu Magelman și a locuit la Soroca [130 km distanță de Chișinău] cu cei doi fii ai lor.
Următorul fiu, Leib, născut în 1901, deținea o mică brutărie. În afară de pâinea obișnuită, el cocea acolo și Challah de Sabat, Purim hamantashen și pâini albe. Familia lui Leib o ducea așa de greu încât soția lui Reizl a trebuit să învețe croitoria. Așa mai contribuia și ea la bugetul familiei. Leib și Reizl au avut trei copii – fiicele Ida și Sonya și fiul Pinhus. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, toți s-au evacuat în Andijon [azi Uzbekistan, la 3500 km depărtare de Chișinău]. Leib a murit de tifos pe 23 martie 1943. Reizl și copiii ei s-au întors în Moldova și s-au stabilit la Soroca. Reizl a muncit foarte mult în calitate de croitoreasă ca copiii ei să obțină o educație bună. Ea a murit în 1967. Copiii ei au părăsit orășelul împreună cu familiile lor. Ida locuiește în prezent în Israel. După moartea soțului ei ea și-a luat numele de fată Lerner. Pinhus și cele două fiice ale sale sunt în Chicago. Acolo locuia și Sonya Vougsdorf [nume după căsătorie], care a murit în 1998.
Feiga, sora mai mică a mamei, născută în 1907, era o femeie foarte frumoasă. Ea a făcut studii primare. S-a căsătorit cu Shneer Kleiman, care lucra ca administrator într-un magazin, proprietate a rudelor sale bogate, într-o mică localitate evreiască, situată nu departe de Vadul Rașcov. Din păcate, nu-mi amintesc numele orășelului. Feiga și Shneer au avut doi copii – Rimma, născută în 1928, și David, născut în 1930. Feiga era casnică. Ea avea grijă de gospodărie și îngrijea de copiii lor. Familia Feigăi s-a evacuat și ea în Andijon. Când s-au întors în Moldova, s-au stabilit la Soroca, nu departe de copiii lui Leib. Feiga n-a avut o viață lungă. A murit în 1951 din cauza unei boli hepatice. Copiii ei au făcut studii universitare. Rimma a fost terapeut. Ea a murit acum câțiva ani în Chișinău. David era inginer. A locuit la Moscova și a murit în 2000.
Mezinul familiei noastre Joseph, născut în 1910, este încă în viață. El continuă să fie sănătos la minte și la trup. În prezent locuiește în SUA. Soția sa Fira a murit în urmă cu trei ani. Fiicele lor gemene Mara și Raisa au familiile lor și respectiv, copii și nepoți. Uneori îmi trimit felicitări de Anul Nou.
Mama mea, Tabl Lerner, născută în 1904, nu era cea mai frumoasă din familie, dar era cea mai inteligentă dintre toți copiii lui Moishe și Sura. Ea era capabilă să exprime gânduri rezonabile și să ia decizii înțelepte. Era capul familiei noastre. Tata urma întru totul sfaturile mamei. Adesea ea se manifesta ca „judecător” în multe chestiuni încurcate adresate de prieteni, rude și vecini. De obicei, acestea erau probleme legate de împăcarea unor soți certați, creșterea copiilor, menținerea bugetului familiei și consultarea unui medic. Mama era o persoană intelectuală, deși avea doar studii elementare. Cunoștea foarte bine limba rusă, deoarece a studiat-o în școală, și era pasionată de literatura rusă. Cunoștea lucrările unor autori precum Pușkin [11] și Lermontov [12]. Era, de asemenea, atrasă de operele lui Lev Tolstoi [13] și Fiodor Dostoievski [14]. Mama mea a fost autodidactă. Se poate spune că avea un apetit nesățios față de cunoștințe. Când Basarabia a devenit teritoriu românesc [15], mama a învățat destul de repede limba română.
Mama avea mulți prieteni și admiratori. Dar ei ia plăcut Shapsha, care s-a adresat tatălui ei din prima. Părinții mei adolescenți au început să se întâlnească foarte curând după ce s-au cunoscut. Tata venea la Vadul Rașcov, iar mama obișnuia să vină la Rezina. Pe 11 noiembrie 1924 s-au căsătorit. Am o poză cu minunații proaspăt căsătoriți. Mama era îmbrăcată într-o rochie elegantă și tata într-un costum nou. Nunta a avut loc în sinagoga din Vadul Rașcov sub o chuppah. Erau prezenți foarte multe rude ale mirilor. Mama mi-a povestit că a fost foarte vesel. S-a cântat muzică Klezmer și oaspeții au dansat până în zori. Mesele erau pline de mâncăruri delicioase, preparate în marea lor majoritate de bunica și străbunica mea Haya. Mireasa avea zestre. Nu știu ce sumă ia fost dată tatălui meu, dar era o sumă suficientă pentru a cumpăra o casă mică în localitatea Vadul Rașcov, unde s-au stabilit Shapsha și Tabl.
Copilăria
M-am născut în casa menționată mai sus pe 21 aprilie. Mi-a fost dat numele evreiesc Ruklya, dar am fost înregistrată cu un nume rusesc mai modern [16] – Raisa. Părinții mei îmi spuneau Raisa, doar străbunica Haya mă chema pe numele meu evreiesc. În 1930 s-a născut fratele meu Motle. Îmi amintesc ziua în care mama îl năștea pe fratele meu. Tatăl meu mergea de colo-colo. Din dormitor se auzeau gemete și țipete. Apoi am auzit plânsul unui bebeluș. O să mi-l amintesc întotdeauna. Mi-am îndrăgit fratele chiar din prima. Aveam un fel de sentimente adulte și materne față de el.
Îmi amintesc foarte bine copilăria. Îmi amintesc casa noastră – o casă mică din chirpici cu două camere mici și o bucătărie. În bucătărie era o plită, care se încălzea cu lemne de foc. Era folosită și pentru prepararea alimentelor. Mai târziu aveam un Primus [aragaz de tip Primus: un aragaz mic portabil cu un recipient care înmagazina aproximativ 1 litru de kerosen, acesta fiind pompat în arzător]. Mama folosea aragazul doar pentru încălzirea mâncării și în timpul pregătirilor pentru Sabat, când trebuiau să fie pregătite și ținute la cald o mulțime de mâncăruri pentru a doua zi. De obicei, mama începea să gătească mâncărurile festive de Sabat încă de vineri, dimineața devreme. Acele zile de vineri și sâmbătă erau zile speciale pentru familia noastră, dat fiind faptul că tata lucra în orășelul Rezina și venea acasă doar în zilele lui libere. Sâmbăta dimineața devreme, părinții mei mergeau la sinagogă. Când se întorceau, prânzul pregătit vineri în ajun, era încă cald. De Sabat noi deseori mergeam la bunicul Moishe. Toți copiii și nepoții se adunau la el în salon. La masă se serveau feluri de mâncăruri festive precum peștele gefilte, bulion de pui și tsimes. În centrul mesei se punea Challah și vin și masa începea cu aceea că bunicul spunea o binecuvântare. După aceea, eu, nepoata preferată, mergeam la toți cei prezenți cu o carafă de vin pe tavă și toată lumea trebuia să soarbă un pic de vin din acel vas.
Noi respectam și kashrut-ul. În curtea din spatele casei noastre era o magazie. Acolo se păstrau lemne de foc și alte lucruri de uz casnic. Tata a făcut acolo și un coteț pentru pui și rațe. Nu aveam bucătărie în grădină fiindcă întreaga noastră curte era cât o cameră. Păsările erau pentru noi de mare ajutor în alimentație. Mama ducea găinile la un shochet. Eu deseori mergeam cu ea. Când am crescut, mă duceam de una singură la shochet. Observam cum măcelarul anina păsările în cârlige așa ca sângele să se scurgă într-o tavă specială. Abia după aceea intervenție puiul se considera cușer. Mai pe urmă mama smulgea penele de pe pui. Acasă, ea dezmembra puiul și îl pârlea pe foc. Carnea, de asemenea, trecea prin etapa cușer. Pentru aceasta exista o placă specială de tăiat cu crestături, la o anumită distanță unele de altele. Carnea sărată se punea pe acea placă și sângele se scurgea din ea în respectivele crestături. Carnea era supusă acestei etape cușer timp de o oră. Existau ustensile separate pentru carne și pentru lactate și, de asemenea, existau cuțite și plăci pentru tăiat, marcate pentru utilizare diferită în timpul pregătirii mâncării.
Eu mergeam la sinagogă cu părinții mei din fragedă copilărie. În mica noastră localitate existau câteva sinagogi. Îmi amintesc de patru din ele. Poate erau mai multe decât patru. Sinagogile nu erau clasificate din punct de vedere al meșteșugului enoriașilor. Erau frecventate de evreii care locuiau în vecinătatea apropiată. Nu departe de casa noastră era o sinagogă destul de mare. Era o clădire cu un singur etaj, în care bărbații și femeile se rugau în săli diferite. Sâmbăta tata îmbrăca tallit-ul și tefilin-ul. Eu duceam cartea de rugăciuni în drum spre sinagogă. Sabatul era sacru pentru tatăl meu, în pofida faptului că în restul săptămânii el era un evreu laic. Nici măcar nu-și acoperea totdeauna capul. Ceea ce-mi plăcea cel mai mult în sinagoga noastră era locul unde se păstra Tora – împodobită cu aur și catifea. Îmi plăcea să ascult cântarea solistului și a corului. Era spectaculos.
Sinagogile erau aglomerate în orașul nostru. Populația localității noastre era alcătuită în marea ei majoritate din evrei. Erau câțiva oameni bogați în localitate. Îmi amintesc de proprietarul magazinului de confecții, Tsenner, și de proprietarii magazinelor alimentare, Goldenberg și Fainstein. Magazinul de încălțăminte aparținea lui Gonikman. În localitate erau câțiva medici și un avocat. Restul populației trăia foarte modest, ca să nu zic sărăcăcios, numărând fiecare copeică. Familia mea făcea parte dintre aceștia din urmă. Printre copii nu existau divizări pe criterii de clasă sau naționalitate. Toți eram foarte prietenoși – moldoveni, evrei, copiii bogaților, ai clasei de mijloc și ai săracilor. Evreii îi respectau pe cei săraci. În zilele de Sabat și de sărbători la masa noastră festivă erau întotdeauna invitați și evrei săraci.
Am avut mulți prieteni, mai ales printre băieți. Iarna Nistrul era înghețat și ne servea ca patinoar. Nu aveam propriile mele patine. De obicei le împrumutam de la niște băieți, care mă ajutau să patinez pe gheață. Vara îmi plăcea să mă plimb în parcul central, situat pe malul Nistrului, pe cotitura pitorească de sub deal. Pe piaţa centrală a localității era o mare biserică ortodoxă decorată frumos. Sunetul clopotelor bisericii era foarte frumos și ne plăcea să-l ascultăm. Îmi plăcea, de asemenea, să merg la piața, situată nu departe de biserică. Tejghelele erau pline cu tot felul de legume și fructe de diferite culori. Tot acolo se făcea și comerțul cu ridicata a strugurilor. Tata, totdeauna, obișnuia să cumpere struguri de la unul și același moldovean. El făcea vin din struguri, pe care îl păstra în pivnița noastră. Mamei îi plăcea să se tocmească la piață. Cum s-ar fi putut ea descurca fără să se târguiască? Vânzătorii din piață mergeau la magazine pentru cumpărături și-și cumpărau lucrurile de care aveau nevoie, precum și cadouri pentru copiii lor. Țăranilor le plăceau foarte mult covrigii. Ei înșirau covrigii pe un fir de ață și-i puneau în jurul gâtului. Relațiile dintre evrei și moldovenii erau niște relații de buni vecini. Nu pot spune că era o prietenie consolidată, dar cel puțin nu se insultau reciproc.
În casa bunicului Moishe se respectau tradițiile evreiești. Am aflat de la vecinii mei despre evrei, modul lor de viață, tradițiile și sărbătorile lor. Rabinul și soția lui locuiau în fața casei noastre. Ei nu aveau copii și mă iubeau foarte mult. Eram un oaspete binevenit aproape zilnic în casa lor. Îmi pare rău că nu-mi amintesc numele unor oameni atât de apropiați mie, oameni care m-au învățat tradițiile evreiești. Soția rabinului m-a învățat etica vieții de familie evreiești și menajul. Purta totdeauna rochii frumoase, peruci și broboade legate într-un mod excentric. Ea mă învăța cum ar trebui să fiu îmbrăcată în casă, pentru familie, astfel încât și soțului să-i facă plăcere să-și privească soția, nu doar celor din afara casei. Tot ea m-a învățat cum să gătesc o serie de bucate evreiești, în conformitate cu sărbătorile tradiționale. Ea și cu mine am copt hamantashen pentru Purim, prăjituri de cartofi și gogoși pentru Chanukkah. Ea m-a învățat, de asemenea, cum să distribui pe farfurie toate produsele pascale menționate în Haggadah și cum să gătesc ierburile amare.
Îmi plăceau foarte mult sărbătorile. Sărbătorile de toamnă Sukkot și Simchat Torah mă atrageau cel mai mult. Acestea aveau loc după Yom Kippur, perioadă în care părinții noștri posteau și mergeau la sinagogă iar nouă, copiilor, ne era interzis să ne distrăm și să vorbim. Am început să postesc la o vârstă destul de tânără, când aveam șase ani. În alte perioade de timp nu puteam să postesc, dar de Yom Kippur eram ca sufocată și treceam destul de ușor prin post. Îmi plăcea și ceremonialul Roș Hashanah, când în sinagogi se suna din șofar.
Îmi plăcea sărbătoarea Sukkot pentru că era atât de ciudată. În încăperea sukkah exista o masă festivă, construită de bunicul Moishe, care se împodobea cu ramuri de copaci. Și sărbătoarea veselă Simchat Tora îmi plăcea. În timpul acesteia evreii plimbau sulul Torei cu dans și muzică. Se făcea o paradă, în timpul căreia evreii coborau de pe munte spre parcul central și mergeau de-a lungul orașului purtând un felinar dintr-un dovleac scobit, cu lumânări aprinse înăuntru. La fel ca mulți alți copii, îmi amintesc de Chanukkah, deoarece bunicul Moishe îmi dădea bani. Și frații mamei obișnuiau să-mi dea bani în această sărbătoare.
Așteptam cu nerăbdare sărbătoarea veselă Purim. În localitate se făcea o procesiune în stilul unui carnaval. Când eram adolescență, am participat și eu la această procesiune. Copiii se adunau în casa rabinului, unde se organiza un Purimshpiel. De regulă, eu eram Esther, eroina popoarelor evreiești. În localitate se cocea hamantashen dar în casele bogate se mai cocea și o pâine albă. Era făcută din aluat cu miere și nuci. Nu toată lumea își putea permite un asemenea lux. Seara evreii puteau fi văzuți cu tăvi, ducându-și șelahmoni unul altuia. Trebuia să faci nu mai puțin de două cadouri. Întrucât noi aveam multe rude, mama începea să coacă hamantashen seara. Ea făcea, de asemenea, dulciuri și prăjituri de casă. Eu și fratele meu distribuiam acele cadouri. Și nouă ni se ofereau cadouri șelahmon delicioase. Noi cunoșteam modul în care fiecare doamnă coace aceste șelahmoni delicioase și puteam să ne dăm seama cu ochii închiși cine ne-a făcut cadoul.
Dintre toate sărbătorile Pesah se considera cea mai importantă. Noi începeam să ne pregătim pentru această sărbătoare imediat după Purim. Îmi plăcea tam-tam-ul din casă cu ocazia acestei sărbători. Curățam lucrurile din casă, mutam mobila, băteam covoarele, văruiam plita, puneam perdele la ferestre și pe masă o față de masă din dantelă. Se făcea curat până și în cotețul găinilor. Tata venea mai devreme acasă și aducea cadouri pentru noi toți – mama de obicei primea un șal frumos sau o stofă pentru rochie. Eu primeam pantofi din piele lăcuită sau o rochie, fratelui meu i se dădeau cizme sau o haină. Deși hainele pe care le aveam erau încă destul de bune, totuși, așteptam cu nerăbdare să obținem niște piese noi. Se scotea de la mansardă cufărul cu veselă frumoasă. Vesela respectivă se folosea doar o dată pe an, timp de o săptămână.
În ajunul sărbătorii se alunga din casă duhul rău Chametz. Tata se plimba prin casă cu o pană de gâscă și mătura firimiturile inexistente. Începând cu acea zi în pregătirea bucatelor se folosea doar matzah. Din matzah se pregăteau Keyzels dulci sau acrișori și, de asemenea, kneydlakh pentru bulionul de pui. Chiar și peștele gefilte era pregătit cu făină de matza înmuiată. Mama întotdeauna cocea o prăjitură cu nuci pentru desert pentru care folosea următoarele ingrediente: 100 de nuci, albușurile a zece ouă bătute spumă, făină de matza si lămâie.
Tata întotdeauna aducea băutura seder. Sărbătoarea începea cu faptul că eu puneam cele patru întrebări tradiționale cu privire la originea sărbătorii. Apoi fratele meu Motle prelua inițiativa. La masa noastră festivă erau întotdeauna invitați vecinii noștri, soții Tkaches. Cândva ei au fost bogați, dar mai apoi au dat faliment și au devenit foarte săraci. Aveau o familie numeroasă cu opt copii. Pentru servirea celui de al doilea seder, de obicei, mergeam la bunicul Moishe. Bunica Sura, care mă iubea cel mai mult, întotdeauna manifesta o atenție deosebită față de mine. Îmi dădea cele mai bune cadouri și îmi permitea să aranjez vesela pe masă. Așa simțeam că eram nepoata ei preferată.
În 1934, am mers la o școală mixtă elementară românească. Reușeam bine la studii: eram pe primul loc în clasă și deseori obțineam premiul întâi și doi la învățătură. La sfârșitul anului ni se dădeau premii, acestea, de obicei, fiind cărți și rucsacuri. Profesorii mă tratau foarte bine. Copiii evrei, moldoveni și ruși erau tratați în mod egal. Copiii evrei erau scutiți de participarea la cursul de religie creștină ortodoxă. Pentru ei se preda istoria evreilor. Era interesant faptul că copiii ortodocși lipseau de la lecțiile lor ca să asiste la lecțiile noastre. Îmi plăceau disciplinele din domeniul științelor naturale cum ar fi botanica și zoologia. Eram pricepută și la meșteșuguri, cum erau tricotatul și broderia. La sfârșitul anului în școala noastră se organiza o expoziție. În cadrul acesteia erau expuse lucrările elevilor și lucrările mele erau întotdeauna expuse în cel mai vizibil loc.
Bunicul Moishe m-a rugat să-i brodez o cămașă de noapte. În acele vremuri, bărbații dormeau în cămăși lungi de noapte. Tot timpul amânam să fac acest lucru și n-am reușit să brodez cămașa bunicul meu. Pe 9 mai 1941, bunicul Moishe a murit. Străbunica Haya murise cu un an înainte. Bunicii mei au fost îngropați în conformitate cu riturile evreiești. Au fost acoperiți cu un giulgiu. Eu n-am mers la cimitir. Evreii n-aveau obișnuința să-și ia la cimitir copiii, ai căror părinți erau încă în viață. Îmi amintesc perioada de doliu, la care am luat parte și noi. Ne-am așezat pe podea împreună cu rudele noastre. Eu eram fără pantofi, doar în ciorapi. Vecinul nostru, rabinul, a citit o rugăciune pentru decedat.
Am mers la școala din Vadul Rașcov timp de patru ani. Pentru a-mi continua studiile a trebuit să merg în alt oraș, deoarece în localitatea noastră nu existau alte școli. Am învățat doi ani la școala din Vorniceni. Orășelul era la 18 kilometri distanță de noi. Stăteam în gazdă într-un apartamentul împreună cu două fete din școala noastră. Proprietara noastră era evreică și se numea Sima. Ea ne oferea cazare și micul dejun. Ne hrănea foarte bine. Toate locuiam într-o singură cameră dar ne înțelegeam bine între noi. În ajunul Sabatului, adică în ziua de vineri, plecam acasă. Totdeauna ne duceam acasă de sărbătorile evreiești. La acea vreme nu mai eram la fel de încântată de sărbători așa cum obișnuiam să fiu în perioada copilăriei. Pur și simplu respectam tradițiile. În afară de aceasta, nu existau alte lucruri de făcut decât să respect tradițiile evreiești.
În acea perioadă au fost create organizațiile fasciste ale cuziștilor [17] și legionarilor [18]. Tinerii evrei au aderat la alte două tabere opuse, și anume la sionişti [19] şi comunişti. Eu am fost indiferentă față oricare dintre acestea. Când am venit în vizită la unchiul Yankel și la mătușa Haika, i-am auzit pe copiii lor comuniști povestind cu încântare despre URSS și despre visele lor cu privire la dreptate și la egalitate într-o societate a viitorului. Eu, fiind calmă și bine crescută și respectând tradițiile și modul de viață stabilite, nu m-am lăsat influențată de ideile lor. Nici n-am făcut parte din organizațiile evreiești sioniste.
La sfârșitul lui iunie 1940, când trupele sovietice pacificatoare au intrat în Basarabia, familia mea nu le-a întâmpinat cu admirație, așa cum au făcut-o mulți alți evrei. Dimpotrivă, noi eram afectați de sentimentul de incertitudine. Tata chiar a încuiat ușa. Nu ni s-a întâmplat nimic rău. N-am fost afectați de represiuni și de sechestre, care au început în localitatea noastră câteva zile mai târziu. Noi auzeam despre aceste lucruri de la alți oameni. În localitatea noastră erau câțiva oameni bogați însă cunoscuții și rudele noastre erau sărace. Tata era angajat la un fel de întreprindere. La sfârșitul lunii august am plecat la Rezina și am intrat în clasa a VIII-a a școlii sovietice. Am întors o filă nouă. Viața mea a devenit mai interesantă. Ca întotdeauna, eram un elev excelent în școală, în pofida faptului că lecțiile se predau în limba rusă și îmi era destul de dificil. Foarte curând am devenit fluentă și în limba rusă. Principala diferență dintre școala sovietică și cea românească consta în faptul că acum puteau să meargă la școală și copiii din cele mai sărace pături ale societății, lucru care înainte nu le era accesibil. Și atmosfera din școală a devenit mai democratică. Locuiam la o mătușa a tatălui meu pe nume Perl. Foarte curând m-am împrietenit cu fiul ei cel mai mare, Nahman. Petreceam foarte mult timp împreună. Între noi s-a născut o dragoste copilărească. Aveam o mulțime de prieteni acolo. Am devenit pionieri [20] și participam la o mulțime de evenimente care erau pentru noi totalmente noi: adunări ale pionierilor, ateliere de lucru, PT, dar acestea nu au durat mult.
Perioada războiului
În iunie 1941, am susținut examenele de sfârșit de an pentru clasa a VIII-a și urma să mă întorc acasă în vacanță, dar am mai rămas încă câteva zile în orășelul Rezina fiindcă nu voiam să mă despart de Nahman. Pe 22 iunie, la ora 12.00, a fost difuzat discursul lui Molotov [21] din care am aflat despre izbucnirea Marelui Război pentru apărarea Patriei. A fost ultima dată când l-am mai văzut pe Nahman înainte de a ne evacua. După cum s-a dovedit, el a fost înrolat în armata sovietică [22] în primele zile ale războiului. Acasă era panică. Tatăl meu insista să ne evacuăm, în timp ce mama mai avea îndoieli dacă să plecăm sau nu. Pe 8 august, localitatea noastră a fost bombardată pentru prima dată. Am mai rămas în orășelul nostru încă o săptămână. Aproape toți evreii au plecat în evacuare: unii au plecat cu căruțele, alții au plecat pe jos. Unii evrei, în special cei mai în vârstă, nu se grăbeau să plece deoarece credeau că nemții nu le vor face vre-un rău.
Pe 16 iulie, imediat după ce Chișinăul a fost ocupat, părinții mei au decis să plece. Mama credea că lucrurile urmau să se soluționeze în câteva zile după care ne vom putea întoarce acasă. Ea și-a luat cu sine doar niște acte și bani. Și-a lăsat acasă chiar și bijuteriile ei modeste. Mama a încuiat casa și i-a dat cheile unei vecine moldovence, pe care a rugat-o să ne supravegheze casa. Marea parte a bunurilor noastre a rămas acasă. Am luat cu noi doar niște bagaje ușoare. Doar Motle și-a luat lucrul său preferat – jocul de table. Îl mai păstrez și acum. Nu-mi amintesc cum ne-am întâlnit cu rudele noastre în drum spre evacuare. Curând în drumul nostru ni s-au alăturat familiile rudelor mamei mele. Aceștia erau Leib, Feiga și Joseph. În așa mod, familia noastră extinsă și-a părăsit gospodăria plecând spre necunoscut.
Mergeam pe drum împreună cu alți fugari. Aveau loc bombardamente frecvente și trebuia să ne ascundem pe câmp sau în pădure. Se auzeau țipete și plânsete. Se întâmpla ca oameni să fie răniți și uciși. Uneori mergeam în satele ucrainene. Gazdele erau foarte ospitaliere. Ne-au permis să facem baie în baia lor. Am rămas să înnoptăm în casa lor. Ei, de asemenea, ne-au hrănit, ne-au dat lapte și haine curate. Acele doamne ucrainene amabile ne propuneau să rămânem la ele. Le era milă de mama mea, de mine și mai ales de frățiorul meu mai mic. Am continuat să mergem așa timp de o lună. Nu aveam cum să ne întoarcem acasă. Atunci când ajungeam într-un sat oarecare, la ora 12:00 ne strângeam în jurul radioului ca să ascultam știrile. Am aflat cât de rapid pătrundeau și cât de mult înaintau trupele germane în țara noastră.
Pe 25 august 1941, ne aflam în orașul Bataysk din regiunea Rostov [azi Rusia], la aproximativ 1000 de kilometri de casa noastră. Ne-am îmbarcat într-un tren și am continuat să mergem mai departe spre est. În locurile respective erau oameni evacuați din diferite orașe și sate din Ucraina și Rusia. Erau o mulțime de oameni, dar toată lumea a avut șansa să se urce în tren. Aproape că nu se găsea deloc de mâncare. Pe la stații reușeam să facem rost de ceva apă fiartă și câteodată de câteva alimente. Nu știam exact încotro mergeam. Tot ce știam era că ne mișcam spre est. Ne-a luat aproape o lună să ajungem în orașul Andijon din Uzbekistan.
La sosire, tatăl meu împreună cu alți bărbați, s-au dus imediat la punctul responsabil de evacuați. Au mers să lucreze ca muncitori în depozitul de legume. Am găsit o cazare în aceeași zi. Am închiriat o casă mică, în care s-a stabilit familia noastră. La început înduram foame. Asta, în pofida faptului că tata lucra la depozit și primea coji de cartofi și sfeclă și frunze de varză semi-putrezite. O dată pe zi primeam hrană de la punctul responsabil de evacuați. Ni se dădea niște terci din apă și cereale. De obicei, băiatul vecinului, care era șchiop, ne striga: „Se dă terci!” și noi fugeam cu farfuriile spre punctul responsabil de evacuați. Acolo se făceau cozi lungi de oameni. Cel mai important lucru era că ni se dădea zilnic câte 400 de grame de pâine. Era o pâine militară, prost coaptă, acrișoară, dar nouă ni se părea delicioasă. În Andijon am mers la școală în clasa a IX-a la. După lecții mergeam la lucru în schimbul doi. Îmi făceam temele noaptea.
În 1942, tata, unchii mei Joseph și Shneer au fost recrutați pe frontul muncii. Au fost trimiși să construiască metroul din Moscova. Tata ne trimitea scrisori de acolo. Uneori ne trimitea și bani. Viața noastră a devenit puțin mai ușoară. Eu lucram ca muncitoare la o fabrică de ulei de bumbac. Înainte să plec de la fabrică, mi s-a permis să-mi înmoi hainele în ulei de bumbac. Am îmbrăcat cât mai multe haine si le-am înmuiat foarte bine in ulei. Membrii familiei mele extinse mă așteptau la intrarea în fabrică. În alimentația noastră se simțea o lipsă considerabilă de grăsimi, așa că au fost nevoiți să sugă ulei de bumbac din hainele mele. Stăteam lângă ei și plângeam. Aproape toți muncitorii din fabrică luau ulei de bumbac în modul în care am procedat eu. Mai erau și alți oameni apropiați nouă, care se aprovizionau cu ulei în modul în care o făceau rudele mele. Mama plângea foarte mult pentru faptul că eu munceam din greu. Încercam să iau ceva ulei pentru fratele meu mai mic. Motle îndura foamea foarte greu.
La începutul anului 1943, fratele meu mai mic și unchiul Leib s-au îmbolnăvit de tifos. Am fost surprinsă să văd că restul rudelor noastre, toți îngrămădiți împreună în casa noastră mică și înghesuită, nu s-au îmbolnăvit de boala respectivă. Eu aveam imunitate, deoarece suferisem de această boală în 1936. În pofida tuturor lucrurilor pe care le-am întreprins, nu am putut să-i salvăm pe fratele Motle și pe unchiul Leib. Au murit pe 23 martie 1943. Au fost puși într-o căruță și duși la cimitir, unde au fost îngropați într-un mormânt comun ai celor afectați de febră tifoidă. Am păstrat jocul de table al fratelui meu Motle ca pe un lucru prețios.
În ciuda faptului că munceam din greu, în 1943 am terminat școala cu mențiune. Tata mi-a trimis niște bani. El insista să-mi continui studiile. Am plecat în orașul Osh, situat la granița dintre Uzbekistan și Kârgâzstan. Acolo era evacuată Universitatea din Rostov. Mi-am depus actele si m-au înscris fără să susțin vre-un examen, dat fiind că am terminat școala cu mențiune. Am intrat la Facultatea de Agenți Chimici. M-am cazat în căminul universității. În viața mea a început o nouă etapă. Am devenit studentă. Am frecventat cursurile la Universitatea Rostov doar două luni. La sfârșitul lunii octombrie s-a produs o explozie groaznică în laboratorul universității noastre și câțiva dintre studenții noștri au murit, iar alți numeroși studenți au fost evacuați cu arsuri severe. Nu i-am spus mamei despre acest lucru, dar mama a intuit că s-a întâmplat ceva grav. Dânsa a sosit la Osh și, după ce a aflat că am rămas în viață printr-un miracol, a insistat să părăsesc institutul. Totdeauna am ascultat-o pe mama și am plecat de la Osh, în pofida faptului că îmi plăceau studiile de acolo și că aveam prieteni.
Mai târziu m-am transferat la Institutul de Medicină din Tashkent, unde am învățat până în 1944. N-am regretat niciodată acest lucru, fiindcă am înțeles că medicina este chemarea mea. Acolo, în Tașkent [azi capitala Uzbekistanului] m-am împrietenit cu fete evreice din Moldova [23], cu care locuiam împreună la cămin. Treptat, viața noastră devenea din ce în ce mai bună. Eu primeam o bursă mărită și câștigam bani pentru lucrurile tricotate, așa că aveam posibilitatea să-i trimit ceva bani și mamei. Ceea ce m-a făcut să mă bucur cel mai mult a fost că Nahman m-a găsit prin intermediul biroului evacuaților. Noi am început să ne scriem scrisori tandre. La sfârșitul anului 1944, tatăl meu s-a întors de la Moscova și a început să lucreze la diferite obiecte la lucrări de săpat. Era îndurerat de moartea fiului său, dar încerca să nu-i arate mamei suferința sa. Mama nu și-a putut ierta moartea lui Motle. Ea credea că a fost vina ei.
După război
La sfârșitul lunii decembrie 1944, imediat după eliberarea Basarabiei, am plecat spre casă. Bineînțeles că drumul nostru înapoi spre casă ni s-a părut mult mai scurt. A trebuit să schimbăm mai multe trenuri dar pe data de 3 ianuarie 1945 am ajuns la Chișinău. Orașul era întunecat, devastat și dărăpănat. Tatăl meu a hotărât să rămânem în Chișinău, deoarece și localitatea Vadul Rașcov era devastată. Din scrisorile prietenului nostru am aflat că casa noastră a fost demolată împreună cu alte case. Așa dar, nu ne-am mai întors în localitatea noastră. În Chișinău existau multe spații la subsol și la demisol, care erau neocupate. Am ocupat o cameră încăpătoare dintre acestea și am început să ne instalăm.
Tata a început să lucreze la o întreprindere de lactate. Mama era casnică. La scurt timp după sosirea mea la Chișinău, am scris cerere de înrolare la Institutul de Medicină nou înființat și am fost acceptată ca studentă în anul doi. Eram foarte fericită. Aici, în Chișinău, l-am întâlnit pe Nahman. El aproape că n-a luat parte la lupte în război. La fel ca și alți basarabeni, Nahman a fost demobilizat de pe linia frontului după o lună, deoarece regimul sovietic nu avea încredere în oamenii originari din teritoriile nou-anexate. În timpul când se afla în Buguruslan [azi Rusia] el a intrat la Facultatea de Istorie a Institutului de Pregătire a Profesorilor. În 1944, Nahman era printre primii absolvenți. Între timp devenise un membru activ al Komsomolului [24] și secretarul comitetului Komsomolist al institutului. [Nota editorului: în toate instituțiile educaționale și industriale existau organizații Komsomoliste. Acestea erau conduse de comitete Komsomoliste, implicate în activități organizatorice].
Nahman a venit la Chișinău împreună cu alți absolvenți ai institutului imediat după eliberarea orașului. Nahman s-a mutat în locuința noastră, fiind ruda noastră. Rudele lui apropiate nu mai erau în viață. Perl – mama lui și fratele său Gedali au pierit într-un ghetou. Nahman și cu mine deveneam din ce în ce mai apropiați. Curând m-a cerut în căsătorie. Acest lucru s-a întâmplat de Ziua Victoriei, 9 mai 1945. În ziua aceea Nahman și cu mine eram la Odesa [25], și ne plimbam de-a lungul frumosului bulevard maritim. Aveam impresia că întreaga populație din orașul Odesa era în stradă. Oameni necunoscuți se sărutau unul pe altul, se bucurau de victoria noastră și sperau la un viitor luminos.
În primăvara anului 1946, Nahman și cu mine ne-am căsătorit. Duceam o viață grea. Pâinea se dădea pe cartele [26]: nu se găseau nici provizii, nici produsele de bază esențiale. Dar eram tineri, ne iubeam și speram la un viitor bun. Mi-am vândut cartela de pâine și mi-am cumpărat ciorapi de nailon, care erau visul meu. Când am mers la oficiul de stare civilă să înregistrăm căsătoria m-am îmbrăcat cu o fustă din pânză și o bluză peticită. Seara, împreună cu rudele noastre ne-au adunat în camera noastră întunecoasă. Am servit ceai cu pâine de secară și dulciuri făcute din zahăr colorat și apă. Apoi am dansat pe muzică, difuzată de un gramofon și ne-am distrat.
Am continuat să locuim împreună cu părinții mei în camera lor sărăcăcioasă. Am aranjat o bucătărie în micul nostru coridor, unde mama gătea pe o plită de tip Primus. Nu simțeam lipsa unui spațiu mai larg. Rudele noastre ne vizitau des. Serveam ceai împreună și stăteam până la ore târzii și se întâmpla ca, deseori, ei să rămână la noi și peste noapte. Unii dintre ei dormeau pe masă, alții pe podea. Nu era loc suficient pentru toată lumea, dar oricum ne plăcea să ne petrecem timpul împreună. Pe primul meu fiu David, care s-a născut în 1948, l-am crescut în respectiva cameră. În 1952 l-am născut pe cel de al doilea fiu al nostru, pe care l-am numit Boris.
Nu am renunțat la studii atunci când l-am născut pe David. Mi-a fost greu să îmbin studiile la Institutul de Medicină cu nopțile nedormite, cu spălatul rufelor și înfășatul copilului. Părinții mei m-au ajutat foarte mult. La institut am devenit membru al Komsomolului și chiar găseam timp și pentru această activitate socială. După absolvirea studiilor la Institut Nahman a devenit membru al Partidului Comunist. A început să activeze ca profesor la Institutul de Pregătire a Profesorilor, iar mai apoi la Universitatea de stat din Chișinău. În perioada în care absolveam institutul, antisemitismul la nivel de stat a devenit ceva obișnuit. Era anul 1949, cunoscut în istorie ca an al desființării Comitetului Antifascist [27], și mai târziu – ca an în care a avut loc Complotul Medicilor [28]. Eu am absolvit institutul în acel an.
În pofida faptului că am absolvit institutul cu mențiune și am susținut toate examenele cu note excelente, atunci când am depus documentele pentru a intra la aspirantură, nu am fost admisă la respectivele studii postuniversitare. Mi s-a spus că, mai întâi ,trebuia să lucrez în calitate de medic practician. În același timp, o prietenă de a mea de naționalitate moldoveancă a fost acceptată foarte ușor. Am fost distribuită la un post de lucru obligatoriu [29] într-un sat îndepărtat din Republica Moldova, dar autoritățile din acea localitate trebuiau să-mi acorde condiții de trai acolo, deoarece soțul meu lucra la Chișinău și, în afară de aceasta, aveam copil mic. Pentru soluționarea situației m-am adresat la departamentul de îngrijire preventivă din cadrul ministerului sănătății și am fost angajată în calitate de terapeut cu jumătate de normă. Era îngrozitor să activezi ca medic practician în timpul derulării senzaționalului complot al medicilor. Am avut și eu un caz, în care pacienta la care am mers în calitate de medic mi-a închis ușa în nas. Persoana nu mi-a zis nimic, dar am înțeles totul din privirea morocănoasă a acesteia. În acea zi mi-a fost foarte greu să mai merg să vizitez și alți pacienți.
Când m-am adresat șefului secției noastre cu rugămintea să soluționeze acest caz, el mi-a spus că pacienții au dreptul să refuze să fie tratați de anumiți medici și mi-a adresat un fel de acuzație meschină. Evreii totdeauna erau criticați. În pofida faptului că am reacționat în mod calm și rezervat, totuși, am plâns toată noaptea. Soțul meu mă liniștea și îmi spunea că în curând se va termina toată nedreptatea respectivă. El avea capacitatea de a anticipa lucrurile și, în același timp, avea și o părere corectă cu privire la realități. Poate că acest lucru era o calitate a sa personală sau poate că era rezultatul activității sale în calitate de istoric. Oricum, atunci când în 1953 a murit Stalin, soțul meu nu jelea acest fapt la fel ca restul oamenilor. Dimpotrivă, era unul dintre puținele persoane care erau aproape bucuroși. El spunea că de acum înainte dreptatea va învinge. La rândul meu, fiind influențată de soțul meu, aveam mintea limpede și am reacționat la moartea acestui conducător destul de calm. Părinții mei, însă, în special mama mea, erau îndurerați și plângeau. În acea perioadă mama era bolnavă mai tot timpul.
Sănătatea i-a fost subminată în perioada în care lucra din greu în orașul Andijon. La rândul lor au afectat-o și anii de foamete. Mama avea cancer la ficat. În 1956 a murit, având puțin peste cincizeci de ani. A fost înmormântată în sectorul evreiesc al cimitirului din Chișinău. Tata a citit o rugăciune de comemorare. Mi-a fost foarte greu să depășesc faptul morții mamei. Mi-a fost cea mai dragă ființă. Tata a început să îndeplinească o serie de treburi, încercând să mă ajute în gospodărirea casei. Mergea la cumpărături, la piață, gătea și avea grijă de copii. Era foarte atent și responsabil – lucruri, care m-au ajutat să depășesc perioada grea de deplângere a pierderii mamei.
Deoarece situația noastră financiară nu era destul de bună, întotdeauna eram angajată prin cumul în două locuri de muncă simultan. Trebuia să cresc doi copii. Salariile medicilor și a profesorilor nu erau mari. Eu nu am fost niciodată promovată în funcție și rămâneam mereu în aceeași post. Totuși, în 1956, după dezvăluirile în legătură cu cultul personalității lui Stalin, am avut sentimentul că a sosit momentul schimbărilor. Dar, în realitate, în ceea ce privește evreii, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Soțul meu era un istoric talentat. A lucrat timp de câțiva ani la elaborarea unei disertații în domeniul respectiv [30], dar nu a reușit să o susțină, pe motiv că era declarată depășită. Apoi a mai elaborat o altă teză, pe o altă temă, și i s-a spus același lucru. A rămas să activeze în calitate de profesor obișnuit în tot restul vieții sale.
Copiii noștri creșteau ca oricare alți copii sovietici: creșă, grădiniță. Când erau bolnavi, mama avea deseori grijă de ei, iar când mama mea a murit, tata ne ajuta în îngrijirea copiilor. În 1959 am primit un apartament și, în cele din urmă, ne-am mutat din acel subsol. Eu locuiesc in acel apartament și până în ziua de azi.
Fiii mei au fost elevi foarte buni și ambii au terminat școala cu medalie de aur. [Nota editorului: medalia de aur era cea mai înaltă distincție în școlile medii din URSS. Pentru a obține medalia de aur un elev trebuia să aibă note excelente pentru toate disciplinele (100%).] Noi acordam foarte mare atenție copiilor noștri și încercam să-i creștem oameni civilizați. Discutam împreună despre cărțile citite de băieții noștri. Au citit operele aproape a tuturor clasicilor ruși și a celor de peste hotare. Ei cunoșteau și operele lui Sholem Aleichem [31]. La acea vreme era singurul scriitor evreu, lucrările căruia erau publicate în limba rusă.
Eram niște persoane cărora le plăcea să meargă la teatru. De asemenea, ne plăcea să mergem la concerte simfonice, să facem excursii la Moscova sau la Kiev. Una dintre vacanțele noastre a fost în totalitate dedicată vizitării Leningradului, a palatelor și a muzeelor de acolo. Obișnuiam să mergem la mare în Crimeea sau în Caucaz. Pot spune că am avut o viață împlinită. Desigur, nu eram bogați: nu aveam casă sau mașină proprie, dar cel puțin aveam un apartament bine mobilat și, de asemenea, ne puteam permite mâncare bună, haine și odihnă în vacanțe.
În familia noastră tradițiile evreiești se respectau în totalitatea lor doar de tatăl meu. Era de așteptat ca eu și soțul meu să fim atei. Nahman era membru de Partid. Lucram și sâmbăta, care era considerată zi de lucru. Tata, însă, respecta întotdeauna Sabatul. Cât timp era în stare să meargă pe picioarele lui se ducea să participe la slujbele de la sinagogă. În acea perioadă nu a mai putut fi respectat Kashrut-ul, deoarece era greu să faci rost de produse alimentare în general, ca să nu mai vorbim de cele din categoria kosher. Și totuși, am avut întotdeauna mața pentru Pesach. Tata era cel, care putea să aștepte la cozi lungi ca să-l ia de la sinagogă. Mâncărurile tradiționale de sărbătoare, de obicei, le pregătea tot tata.
David și Boris încă din copilărie au fost întotdeauna conștienți de faptul că sunt evrei și au manifestat interes față de lunga istorie a evreilor. Tata le povestea multe istorii ale neamului. Le-a povestit despre localitatea, în care am locuit, despre tradițiile evreiești. Cred că el le-a insuflat dragostea pentru poporul evreu. Tata a avut o viață lungă și a murit în somn în 1988, la vârsta de 94 de ani. A fost înmormântat lângă mama mea în sectorul evreiesc al cimitirului orășenesc cu respectarea ritului tradițional și a fost îngropat într-un giulgiu. Directorul sinagogii, împreună cu un evreu în vârstă, au citit o rugăciune.
Copiii mei au primit o educație minunată. Cel mai mare, David, a intrat la facultatea de fizică a universității din Chișinău. A fost un student excelent și a absolvit universitatea cu mențiune. A lucrat mulți ani ca fizician teoretician însă după perestroikă, institutul în care lucra s-a închis și David a rămas fără serviciu. A decis să devină om de afaceri și și-a creat propria companie de vânzări și instalare a echipamentelor informatice. În prezent compania lui este una prosperă. David a fost căsătorit, dar a divorțat. El ține legătura cu fiul său și îl ajută. Nepotul meu Pavel, născut în 1983, a absolvit academia de poliție. În prezent, locuiește și lucrează în Chișinău. La rândul său, are un fiu de doi ani, strănepotul meu Dmitriy. Fiul meu David după divorț ia lăsat soției sale apartamentul său și acum locuiește împreună cu mine.
Fiul meu mai mic Boris a mers pe urmele tatălui său: a absolvit Facultatea de Istorie a Universității din Chișinău. Este căsătorit cu o moldoveancă, Lidia. Au o familie minunată. Au doi copii – Polina, născută în 1985, și numită în cinstea soacrei mele Perl – și fiul Sergey, născut în 1987. Copiii lor sunt mari acum. Sergey termină școala. Polina a plecat în Israel la studii. Am vizitat-o în Israel unde am petrecut un timp frumos împreună. Israelul este o țară minunată. Admir această țară, dar totdeauna simt o nostalgie față de patria mea. Polina nu dorește să părăsească Israelul. Ea a devenit un adevărat cetățean izraelian și respectă toate tradițiile de acolo. Are o mulțime de prieteni. Polina intenționează să-și facă serviciul militar în armata israeliană. Ea își vede viața doar în această țară și mă bucur că a găsit ceea ce și-a dorit.
Noi întotdeauna am susținut implicit Israelul, chiar și în acei ani când statul Israelul era oficial stigmatizat ca țară agresivă. Pentru soțul meu era ceva dificil, deoarece el activa într-o sferă ideologică și trebuia să participe la conversații cu referire la acest subiect și să asculte acuzații la adresa tânărului stat israelian. Când a început imigrația, majoritatea rudelor noastre au plecat în Israel. Nici eu, nici soțul meu nu am vrut să plecăm, pentru că țineam la patria noastră, Basarabia. Ne-am născut și am crescut aici, fiind parte integrantă a acesteia.
Soțul meu a murit în 1989 din cauza unui atac de cord. Am locuit de una singură mulți ani și nici acum încă nu pot depăși suferința cauzată de moartea lui. Era un om remarcabil – inteligent, chibzuit și bun la inimă. Perestroika și întemeierea statului independent Republica Moldova m-au afectat foarte puțin. Este de la sine înțeles, că nu aș putea să trăiesc doar cu resursele din pensia mea, dar mă ajută copiii mei, deoarece ei stau bine pe pământ cu ambele picioare. În afară de aceasta, și organizația Hesed mă ajută foarte mult, la fel ca și pe alți evrei. Primesc alimente de la ei și, ceea ce este cel mai important, beneficiez de un anumit sprijin moral. Am mulți prieteni printre clienții Hesed. Marcăm împreună sărbătorile evreiești și Sabatul. Nu sunt religioasă, dar am devenit membră a clubului femeilor, unde se studiază tradițiile evreiești. Pot spune că perestroika a adus o renaștere a tradițiilor evreiești, ceea ce este minunat.
Glosar
[1] Hrușciovka: blocuri de apartamente cu cinci etaje, cu apartamente cu unul, două sau trei dormitoare mici, numite după Nikita Hrușciov, secretarul Partidului Comunist și conducător al Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. Aceste blocuri de apartamente au fost construite în cadrul programului lui Hrușciov de edificare a unor locuințe ieftine în cartiere noi ale majorității orașelor sovietice.
[2] Hesed: În ebraică înseamnă grijă și milă; Hesed este o organizație de caritate, fondată de Amos Avgar la începutul secolului al XX-lea. Hesed beneficiază de sprijinul organizațiilor Claims Conference și Joint și are menirea să ajute evreii să ducă o viață decentă în pofida condițiilor economice dificile. Încurajează dezvoltarea propriei identități. Hesed oferă o serie de servicii menite să susțină nevoile tuturor, în special, nevoile persoanelor în vârstă din societate. În principalele servicii sociale acordate de această organizație intră: activitatea întru asigurarea funcționării centrului (informare, publicitate cu referire la activitățile centrului, relații cu entități din străinătate și închirierea gratuită a echipamentelor medicale); servicii la domiciliu (îngrijire și ajutor la domiciliu, livrarea produselor alimentare, livrarea prânzurilor calde, reparații minore); activitate in folosul comunității (cluburi, mese servite în comun, policlinica de zi, consultații medicale si juridice); serviciul de voluntariat (programe de formare). Centrele Hesed au inspirat o adevărată revoluție în viața evreilor din țările din fosta Uniune Sovietică. Oamenii au văzut și au simțit renașterea tradițiilor evreiești ale umanismului. În prezent, în țările fostei Uniuni Sovietice există peste optzeci de centre Hesed. Activitățile organizației cuprind populația evreiască din peste opt sute de localități.
[3] Marele Război Patriotic: Pe 22 iunie 1941, la ora 5 dimineața, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică fără să declare război. Acesta a fost începutul așa-numitului Marele Război Patriotic. În lunile care au urmat Blitzkrieg-ul german, cunoscut sub numele de Operația Barbarossa, aproape că a reușit să distrugă Uniunea Sovietică. În urma atacului german din primele săptămâni de război, forțele sovietice fiind nepregătite de război au pierdut armate întregi și cantități uriașe de echipament. Către luna noiembrie 1941, armata germană a ocupat Republica Ucraineană, a asediat Leningradul – cel de al doilea oraș ca mărime al Uniunii Sovietice, și amenința cu ocuparea Moscovei. În cazul Uniunii Sovietice războiul s-a încheiat pe 9 mai 1945.
[4] Transnistria: un teritoriu situat între râurile Bug și Nistru și Marea Neagră. Termenul derivă din denumirea românească a râului Nistru (Nistru în moldovenește) și a fost inventată după ocuparea zonei de către trupele germane și române în cel de al Doilea Război Mondial. După ocuparea acestui teritoriu Transnistria a devenit un loc de deportare a evreilor români. Deportările sistematice au început în septembrie 1941. Pe parcursul următoarelor două luni, toți evreii supraviețuitori din Basarabia și Bucovina și o mică parte din populația evreiască din Vechea Românie au fost expediați peste Nistru. Acest prim val de deportări a ajuns către jumătatea lunii noiembrie 1941 la o cifră de aproape de 120.000 de persoane, când a fost oprit de dictatorul român Ion Antonescu la intervenția Consiliului Comunităților Evreiești Române. Deportările au fost reluate la începutul verii anului 1942, afectând aproape 5.000 de evrei. Cea de a treia serie de deportări din Vechea Românie a avut loc în iulie 1942, afectând evreii care evitau să îndeplinească decretele de muncă forțată, precum și familiile acestora, precum și simpatizanții comuniști și evreii basarabeni care se găseau în Vechea Românie și în Transilvania în timpul ocupației sovietice. Cele mai de temut lagăre transnistrene erau amplasate în Vapniarka, Rîbnița, Berezovka, Tulcin și Iampol. Majoritatea evreilor deportați în lagărele din Transnistria au murit între 1941-1943 din cauza condițiilor oribile de viață, a bolilor și a lipsei de hrană.
[5] Armata muncii: era alcătuită din bărbați de vârstă de înrolare în armată, față de care autoritățile sovietice nu aveau încredere să le încredințeze portul armelor de foc. Oamenii din această categorie erau cei care locuiau pe teritoriile anexate de URSS în 1940 (Estul Poloniei, Țările Baltice, teritoriile din Karelia, Basarabia și nordul Bucovinei), precum și etnicii germani care locuiau, ca atare, în Uniunea Sovietică. Menirea Armatei muncii era să îndeplinească lucrări grele, în păduri sau în mine. În prima iarnă a războiului, 30 la sută dintre cei recrutați în armata muncii au murit de foame și muncă grea. Numărul persoanelor încadrate în armata muncii s-a micșorat semnificativ la momentul când cea mai mare parte a contingentului acesteia a fost transferată în componența corpurilor naționale estoniene, letone și lituaniene, create la începutul anului 1942. Detașamentele de muncă rămase au fost menținute până la sfârșitul războiului.
[6] Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică: La sfârșitul lunii iunie 1940, Uniunea Sovietică ia cerut României să-și retragă trupele din Basarabia și să părăsească acest teritoriu. În aceeași lună România și-a retras trupele și administrația sa, iar între 28 iunie și 3 iulie sovieticii au ocupat regiunea. În același timp, România a fost obligată să cedeze Ungariei teritoriul Transilvaniei de Nord și un teritoriu din Bulgaria – Dobrogea de Sud. Aceste pierderi de teritorii au influențat în mare măsură politica României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
[7] Basarabia: este un teritoriu istoric amplasat între râurile Prut și Nistru, în partea de sud a regiunii Odessa. Până la Revoluția din 1917 Basarabia a făcut parte din Rusia. În 1918 s-a declarat republică independentă, iar ulterior s-a unit cu România. Această reunire a fost recunoscută prin Tratatul de la Paris (1920), dar Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată acest lucru. În 1940 România a fost nevoită să cedeze în folosul URSS teritoriile sale Basarabia și Bucovina de Nord. Cele două provincii aveau aproape 4 milioane de locuitori, în marea lor majoritate români. Deși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a reocupat o parte din acest teritoriu,totuși, prin tratatul de pace Românesc din 1947 a fost confirmată apartenența acestor teritorii la Uniunea Sovietică. În prezent acest teritoriu face parte din Republica Moldova.
[8] Păstrarea legăturilor cu rudele din străinătate: Autoritățile puteau să aresteze o persoană care coresponda cu rudele sale din străinătate și să-l acuze de spionaj, s-o trimită în lagăr de concentrare sau chiar s-o condamne la moarte.
[9] Perestroika (cuvântul ”restructurare” în limba rusă): denotă politica economică și politica socială sovietică de pe la sfârșitul anilor 1980, asociată cu numele politicianului sovietic Mihail Gorbaciov. Acest termen era conceput să desemneze încercările de transformare a economiei de comandă stagnantă și ineficientă a Uniunii Sovietice într-o economie descentralizată, orientată spre piață. Managerilor din industrie și oficialilor din administrația locală și din partid li s-a acordat o mai mare autonomie și au fost introduse alegeri deschise în încercarea de a democratiza organizația Partidului Comunist. Către anul 1991 perestroika era în declin și în curând a fost eclipsată de dizolvarea URSS.
[10] Ghetoul din Chișinău: Anihilarea evreilor din Chișinău a fost realizată în mai multe etape. Odată cu intrarea unităților române și germane în oraș, un număr necunoscut de evrei au fost măcelăriți pe străzi și în casele lor. Au fost executați în mod sistematic aproximativ 2.000 de evrei, în special cei din categoria profesiilor liberale (medici, avocați, ingineri), precum și intelectuali evrei locali. După respectivul val de asasinate, cei 11.000 de evrei rămași au fost concentrați în ghetoul, creat pe data de 24 iulie 1941, la ordinul conducătorului districtului român și liderului german Einsatzkommando, Paul Zapp. Evreii din centrul României au încercat să-și ajute frații din ghetou, prin faptul că trimiteau, prin modalități ilegale, mari sume de bani. A fost creat un comitet care să mituiască autoritățile române în așa fel încât acestea să nu predea evreii pe mâna germanilor. În luna august un număr de aproximativ 7.500 de evrei au fost trimiși să lucreze în carierele din localitatea Ghidighici. În toamna acelui an, în Ziua Ispășirii (4 octombrie), la ordinul oficialului român Ion Antonescu, autoritățile militare au început să deporteze evreii rămași în ghetoul din Transnistria. Unul dintre șefii ghetoului, avocatul Shapira, a reușit să alerteze liderii comunităților evreiești din București cu privire la acest lucru, dar încercările de a opri deportările au eșuat. Comunitatea de evrei nu a fost complet lichidată, dat fiind faptul că unii evrei și-au găsit ascunzători în Chișinău și în vecinătatea orașului sau în alte locuri din România. În luna mai 1942, au fost deportați ultimii 200 de evrei din această localitate. Chișinău a fost eliberat în luna august 1944. La acel moment nu mai rămăsese evrei în localitatea respectivă.
[11] Pușkin, Alexandr (1799-1837): Poet și prozator rus, care figurează printre figurile cele mai de seamă ale literaturii ruse. Pușkin a fost cel care a creat limba poetică modernă a Rusiei, folosind istoria rusă ca bază pentru multe dintre lucrările sale. Una dintre capodoperele sale este Evghenii Onegin, un roman în versuri despre iubirea reciproc respinsă. Lucrarea conține, de asemenea, descrieri cu mult spirit ale modului de percepere a societății ruse din acea perioadă. Pușkin a murit într-un duel.
[12] Lermontov, Mihail, (1814-1841): Poet și prozator rus. Reputația sa poetică, care era pe al doilea loc după cea a lui Pușkin, se bazează pe operele sale lirice și narative, create în ultimii săi cinci ani din viață. Lermontov, care a urmărit să obțină o poziție în societatea de vârf, în final a devenit extrem de critic la adresa acesteia. Romanul său, Un erou al timpului nostru (1840), este parțial autobiografic. Acesta include cinci povestiri despre Peciorin, un nobil dezamăgit și plictisit. Romanul se consideră un exponent clasic al realismului psihologic rus.
[13] Tolstoi, Lev Nikolaevici (1828-1910): Este un romancier rus și totodată un filozof moralist, care deține un loc important în istoria culturală a țării sale ca filosof etic și reformator religios. Tolstoi, alături de Dostoievski, a făcut din romanul realist un gen literar, care se plasează ca importanță la același nivel cu tragedia clasică greacă și drama Elisabetană. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale, printre care Război și Pace, Anna Karenina și Moartea lui Ivan Ilici. Autorul a scris și scurte povestiri, eseuri și piese de teatru. Tolstoi a luat parte la Războiul din Crimeea și povestirile sale bazate pe apărarea Sevastopolului, una din ele cunoscută sub numele de Schițe despre Sevastopol, l-au făcut celebru și i-au deschis cercurile literare din Sankt Petersburg. Principalul său interes a constat în elaborarea ideilor sale religioase și filozofice. El a condamnat capitalismul și proprietatea privată și a fost un critic neînfricat, fapt care, în cele din urmă, a dus în 1901 la excomunicarea sa din Biserica Ortodoxă Rusă. Treptat, părerile sale cu privire la răul generat de proprietatea privată, l-au înstrăinat de soția sa, de localitatea Yasnaya Polyana, și de copiii săi, cu excepția fiicei sale Alexandra. În cele din urmă, în anul 1910 i-a părăsit pe toți. A murit la o stație de cale ferată din Astapovo, în drum spre o mănăstire.
[14] Dostoievski, Fiodor (1821-1881): A fost un romancier rus, jurnalist și scriitor de scurte povestiri, a cărui capacitate de pătrundere psihologică în sufletul uman a avut o influență profundă asupra romanului secolului XX. Romanele sale au anticipat multe dintre ideile lui Nietzsche și Freud. Romanele lui Dostoievski conțin multe elemente autobiografice, dar în ultima instanță acestea se referă la problemele morale și filozofice. El a prezentat modul de interacționare a personajelor cu opinii sau idei diferite în ceea ce privește libertatea de alegere, socialism, ateism, bine și rău, fericire și așa mai departe.
[15] Anexarea Basarabiei la România: În zilele haotice ale Revoluției Sovietice, adunarea națională a moldovenilor, convocată pe data de 4 decembrie 1917 în orașul Chișinău, a decis proclamarea unui stat moldovenesc independent. În scopul împiedicării realizării aspirațiilor de autonomie a ținutului, în 1918, în luna ianuarie Rusia a ocupat capitala Moldovei. La rugămintea disperată a Moldovei, armata României vecine a intrat în Chișinău în aceeași lună, recucerind orașul de la bolșevici. Acesta a fost un pas decisiv spre unirea cu România: moldovenii au acceptat anexarea fără a înainta vre-o condiție prealabilă.
[16] Nume obișnuit: Se au în vedere prenumele rusificate sau numele rusești, folosite de evrei în viața de zi cu zi și adoptate în documentele oficiale. Rusificarea prenumelor a fost una dintre manifestările asimilării evreilor din localitățile ruse la începutul secolului al XIX-lea și al XX-lea. În unele cazuri, erau rusificate doar ortografia și pronunția numelor evreiești (de exemplu, Isaac în loc de Yitskhak; Boris în loc de Borukh), în timp ce în alte cazuri numele tradiționale evreiești erau înlocuite cu nume rusești care sunau similar (de exemplu, Eugenia în loc de Ghita; Yury în loc de Yuda). Când, pe la sfârșitul anilor 1940, în URSS s-a intensificat antisemitismul de stat, majoritatea părinților evrei, în vederea evitării discriminării, au încetat să le mai dea copiilor nume tradiționale evreiești.
[17] Cuzist: Membru al organizației fasciste românești numită după Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România, care era cunoscut pentru șovinismul și antisemitismul său nemilos. În 1919 Cuza a fondat organizația LANC, care în anul 1935 a devenit Partidul Național Creștin cu un program antisemit.
[18] Legiunea Arhanghelului Mihail (cunoscută și sub numele de Mișcarea Legionară): Era o mișcare fondată în 1927 de C.Z. Codreanu. Această mișcare extremistă, naționalistă, antisemită și xenofobă avea ca scop excluderea celor care aveau puncte de vedere cu privire la problemele politice și rasiale diferite de cele promovate de mișcarea lor. Legiunea era organizată în așa-numitele cuiburi și practica ritualuri mistice, care erau considerate de către membrii mișcării drept o cale spre atingerea unei regenerări spirituale naționale. Aceste ritualuri aveau la baza lor folclorul românesc și tradițiile istorice. Legionarii au fondat Garda de Fier ca o organizație teroristă, care desfășura activități teroriste și crime politice. O mișcare politică paralelă Mișcării Legionare era ”Totul pentru Țară”, care a reprezentat mișcarea legionară în alegerile parlamentare. Adepții Mișcării Legionare erau recrutați dintre tinerii intelectuali, studenți, clerici ortodocși și țărani. Mișcarea a fost interzisă de regele Carol al II-lea în 1938.
[19] Sionismul revizionist: Mișcarea a fost fondată în 1925 și era condusă de Vladimir Jabotinsky. Promova revizuirea principiilor sionismului politic, elaborate de Theodor Herzl, părintele sionismului. Principalele obiective ale revizioniștilor erau să facă presiuni asupra Marii Britanii încât să fie construită o statalitate evreiască pe ambele maluri ale râului Iordan, să fie instaurată o majoritate evreiască în Palestina, să fie reînființate regimentele evreiești și să fie inițiată pregătirea militară a tinerilor. Sioniştii revizionişti au format nucleul a ceea ce mai târziu, după obținerea independenţei Israelului, urma să devină Partidul Herut (Libertatea). Începând cu anii 1970, acest partid a devenit componenta centrală a Partidului Likud, cel mai mare partid israelian de dreapta.
[20] Organizația Unională de pionieri: era o organizație comunistă pentru adolescenții cu vârsta între zece și cincisprezece ani (cf: boy-/ girlscouts în SUA). Organizația avea scopul de a educa tinerele generații în conformitate cu idealurile comuniste, de a pregăti pionierii pentru a deveni ulterior membri ai Komsomolului și mai târziu – membri ai Partidului Comunist. În Uniunea Sovietică, toți adolescenții erau pionieri.
[21] Molotov, V.P. (1890-1986): om de stat și membru al conducerii Partidului Comunist. Din anul 1939 – Ministrul al Afacerilor Externe. Pe 22 iunie 1941 Molotov a fost cel care la radio a informat populația despre atacul german asupra URSS. După război el și Eden au elaborat textul acordului procentual cu privire la sferele de influență sovietice și occidentale în noua Europă.
[22] Armata Sovietică: Forțele armate ale Uniunii Sovietice, numită inițial Armata Roșie și în februarie 1946 redenumită Armata Sovietică. După venirea la putere a bolșevicilor, în noiembrie 1917 au început să fie organizate echipe ale armatei muncitorilor, așa numitele Gărzi Roșii, în care muncitorii și țăranii erau recrutați ca voluntari. Comandanții erau fie aleși dintre foștii ofițeri și soldați țariști, fie că erau nemijlocit numiți de către Comitetul Militar și Revoluționar al Partidului Comunist. La începutul anului 1918 guvernul bolșevic a emis un decret privind înființarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor și a fost introdusă înrolarea obligatorie a bărbaților între 18 și 40 de ani. În 1918, numărul total al recrutaților era de 100 de mii de ofițeri și 1,2 milioane de soldați. Au fost restabilite școlile și academiile militare de pregătire a ofițerilor. În anul 1925 a fost adoptată legea cu privire la serviciul militar obligatoriu și a fost introdusă recrutarea anuală. Durata serviciului militar a fost stabilită în modul următor: 2 ani în Gărzile Roșii; 3 ani – pentru ofițerii subalterni de aviație și flotă; 25 de ani – pentru ofițerii cu grad mediu și superior. Persoanele care proveneau din clasele exploatatoare (foști nobili, negustori, ofițeri ai armatei țariste, preoți, proprietari de fabrici, etc. și copiii acestora), precum și așa zișii kulaci (țăranii bogați) și cazacii nu erau recrutați în armată. Prin Legea adoptată în 1939 s-au anulat restricțiile privind înrolarea în armată a bărbaților care proveneau dintr-o serie de pături sociale; studenții nu erau înrolați în armată dar urmau anumite pregătiri militare în cadrul instituțiilor de învățământ. Pe data de 22 iunie 1941 s-a declanșat Marele Război Patriotic și înrolarea în armată a devenit exclusiv obligatorie. Mai întâi, în iunie-iulie 1941 a avut loc o mobilizare generală și totală a bărbaților, precum și o mobilizarea parțială a femeilor. Apoi a început recrutarea anuală a bărbaților care aveau 18 ani împliniți. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Armata Roșie număra peste 11 milioane de oameni și a început procesul de demobilizare. Către începutul anului 1948, armata sovietică era redusă la 2 milioane 874 mii de oameni. Tinerii în vârstă de înrolare în armată erau trimiși la lucrările de restaurare din mine, la întreprinderile industriei grele și pe șantiere. În 1949 a fost adoptată o nouă lege cu privire la serviciul militar general, conform căreia termenul de serviciu militar în cadrul trupelor terestre și celor din aviație era de 3 ani și în marina de 4 ani. Tinerii cu studii medii, atât civili, cât și militari, cu vârsta între 17-23 de ani erau admiși la studii în școlile militare de ofițeri. În 1968, durata serviciului militar a fost redusă la 2 ani în trupele terestre și la 3 ani în marină. Acest sistem de recrutare în armată a rămas în esență ne-schimbat până la destrămarea Armatei Sovietice (1991-1993).
[23] Moldova: este o regiune istorică amplasată între Carpații Orientali și între râurile Nistru și Marea Neagră. În prezent este un stat contemporan, învecinat cu România și Ucraina. Moldova a fost pentru prima dată menționată în scrierile din secolul al XIV-lea, pe la sfârșitul invaziei mongole, ca marchizat de Est al Regatului Ungariei. Timp de o perioadă îndelungată Principatul Moldovei era tributar fie al Poloniei, fie al Ungariei până când în anul 1512 Imperiul Otoman a ocupat acest teritoriu. Sultanii stăpâneau indirect Moldova, desemnând un prinț al Moldovei cu drept de guvernare a principatului vasal. Inițial, până la începutul secolului al XVIII-lea, acești prinți, desemnați de sultan, erau boieri moldoveni, dar mai târziu erau greci (fanarioți). În 1812, țarul Alexandru I a ocupat partea de est a Moldovei (între râurile Prut și Nistru și Marea Neagră) și a anexat-o la Imperiului său cu numele de Basarabia. În 1859, restul Moldovei s-a contopit cu Țara Românească. În 1862, noua țară creată avea numele România, și ulterior a fost recunoscută la nivel internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878. Basarabia s-a unit cu România după Primul Război Mondial dar în 1940 a fost recucerită de Uniunea Sovietică. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a recâștigat independența după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 și în prezent se numește Republica Moldova.
[24] Komsomol: Organizație politică a tinerilor comuniști, creată în 1918. Sarcina Komsomolului era să răspândească ideile comunismului și să implice tinerii muncitori și țărani în construirea Uniunii Sovietice. De asemenea, Komsomolul urmărea să realizeze o educație comunistă prin implicarea tinerilor muncitori în lupta politică, care se completata cu o educație teoretică. Komsomolul era mai popular decât Partidul Comunist deoarece, având scopul său de educație, putea accepta în rândurile sale tineri proletari neinițiați, în timp ce membrii de partid trebuiau să aibă cel puțin o minimă calificare politică.
[25] Odessa: Comunitatea evreiască din Odessa, după mărime, era cea de a doua comunitate evreiască din Rusia. Conform recensământului din anul 1897, în Odessa erau 138.935 de evrei, ceea ce constituia 34,41 la sută din populația orașului. În Odessa existau 7 sinagogi mari și 49 de case de rugăciune. În 19 case de rugăciune existau predicatori.
[26] Sistemul de cartele: Sistemul de cartele alimentare avea menirea să reglementeze distribuția alimentelor și a bunurilor de consum și a fost introdus în URSS în 1929 dat fiind deficitului extrem de bunuri de consum și de alimente. Sistemul a fost anulat în 1931. În 1941, cartelele alimentare au fost reintroduse pentru a ține evidența aprovizionării cu alimente a populației, precum și a distribuirii și reglementării acesteia. Sistemul de cartele acoperea doar principalele produse alimentare precum pâinea, carnea, uleiul, zahărul, sarea, cerealele etc. Rațiile variau în funcție de grupul social din care făcea parte persoana și în funcție de munca pe care o realiza. Muncitorii din industria grea și din întreprinderile de apărare primeau o rație zilnică de 800 g (mineri – 1 kg) de pâine de persoană; lucrătorii din alte industrii primeau 600 g de pâine de persoană. Lucrătorii non-manuali primeau 400 sau 500 g de pâine în funcție de importanța întreprinderii lor, iar copiii primeau 400 g de pâine. Se va menționa că sistemul de cartele era destinat doar muncitorilor din industrie și locuitorilor orașelor, în timp ce locuitorii satelor nu au beneficiat niciodată de aprovizionări de acest fel. Sistemul de cartele a fost anulat în anul 1947.
[27] Comitetul Evreiesc Anti-Fascist (JAC): A fost format în luna aprilie 1942 în orașul Kuibyshev. Organizația era menită să servească intereselor politicii externe sovietice și ale armatei sovietice prin propagandă în mass-media, precum și prin stabilirea contactelor personale cu evreii din străinătate, în special cu cei din Marea Britanie şi Statele Unite. Președintele JAC a fost Solomon Mikhoels, un actor celebru și regizor al Teatrului Idiș de Stat din Moscova. Un an mai târziu după înființarea sa, JAC a fost mutat la Moscova și până la ocupația germană a devenit unul dintre cele mai importante centre ale culturii iudaice și ale literaturii idiș. JAC difuza propagandă pro-sovietică spre publicul de peste hotare de câteva ori pe săptămână, prin care le comunica despre absența antisemitismului și despre marile eforturi anti-naziste pe care le realiza armata sovietică. În anul 1948 Mikhoels a fost asasinat de agenții secreți ai lui Stalin și, ca parte a unei noi campanii antisemite oficiale recent lansate, în luna noiembrie a acelui an JAC a fost desființat și majoritatea membrilor acestei organizații au fost arestați.
[28] Complotul medicilor: Complotul medicilor se considera o pretinsă conspirație a unui grup de medici din Moscova de ucidere a oficialilor de rang înalt din guvern și din partid. În luna ianuarie a anului 1953 presa sovietică informa despre faptul că nouă medici, dintre care șase erau evrei, au fost arestați și și-au mărturisit vinovăția. Întrucât Stalin a murit în martie 1953, procesul n-a mai avut loc niciodată. Ziarul oficial al Partidului, Pravda, a anunțat ulterior că acuzațiile aduse medicilor au fost false și că mărturiile acestora au fost obținute prin tortură. Acest caz a fost unul dintre cele mai grave incidente antisemite din timpul conducerii lui Stalin. În discursul său secret la cel de-al XX-lea Congres al Partidului din anul 1956, Hrușciov a menționat faptul că Stalin intenționa să folosească acel Complot în scop de epurare a conducerii sovietice de vârf.
[29] Angajarea obligatorie la locul de muncă în URSS: Absolvenții instituțiilor de învățământ superior trebuiau, în mod obligatoriu, să activeze timp de doi ani într-un anumit loc de muncă, propus de instituția pe care o absolveau. După terminarea acestei sarcini, tinerilor li se permitea să obțină un loc de muncă în orice oraș sau organizație, la alegerea lor.
[30] Titluri sovietice/ruse de doctor în științe: Se obțineau în baza studiilor post universitare din Uniunea Sovietică (aspirantura sau ordinatura pentru studenții la medicină), care de obicei durau aproximativ trei ani și care se finalizau cu susținerea unei disertații. Studenților care susțineau această disertație li se acorda o diplomă de candidat în științe. Atunci când o anumită persoană dorea să continue activitatea de cercetare, următorul pas era să aplice pentru o diplomă de doctor în științe (doktorantura). Pentru a primi un grad de doctor în științe, persoana trebuia să fie implicată în mediul academic, să publice lucrări în mod sistematic și să scrie o disertație originală. În cele din urmă, lui/ei i se acorda o diplomă de doctor în științe.
[31] Sholem Aleichem (numele lui Shalom Rabinovich (1859-1916): autor și umorist al literaturii Idiș, un scriitor prolific de romane, povestiri, foiletoane, recenzii critice și poeme în idiș, ebraică și rusă. A contribuit, de asemenea, în mod regulat, cu articole în ziarele cotidiene și săptămânale în limba idiș. În publicațiile sale, el descria viața evreilor din Rusia, creând în așa fel o galerie de personaje excelente. Opera sa de creație, în egală măsură psihologică și detaliată, bazată pe viața de zi cu zi, reprezintă un aliaj de umor și lirism. A înființat un anuar literar în idiș cu denumirea Di Yidishe Folksbibliotek (Biblioteca Populară Evreiască), cu care dorea să contribuie la înălțarea literaturii idiș disprețuite, să o ridice de la statutul ei meschin și, în același timp, să lupte cu autorii de literatură de prost gust, care au târât literatura idiș la cel mai de jos nivel popular. Primul volum a constituit un punct de cotitură în istoria modernă a literaturii idiș. Sholem Aleichem a murit la New York în 1916. După moartea sa popularitatea lui s-a extins dincolo de publicul vorbitor de idiș. Unele dintre scrierile sale au fost traduse în majoritatea limbilor europene, iar piesele lui de teatru și versiunile dramatice din povestirile sale au fost interpretate pe scene din mai multe țări. Versiunea dramatică a lui Tevye the Dairyman a devenit în anii 1960 un hit internațional ca muzical (Fiddler on the Roof).