Chișinău, Moldova
Zlata Tkaci este o compozitoare renumită din Moldova. Înainte de a-i face o vizită m-am uitat în Enciclopedia muzicală publicată la Moscova în 1991 unde am citit că este autoare de opere, balet, cantate, sonate, etc. Zlata m-a întâmpinat îmbrăcată într-un pulover făcut de ea și o fustă milticoloră. E o persoană iute și mică de statură, o femeie dolofană cu un păr pufos, roșcat. Zlata are un mod aparte de gândire, unul propriu , un character deschis, încântător și artistic. Sunt puține detalii păstrate din istoria vieții sale, doar niște reculegeri emoționale, mai degrabă, niște amintiri personale a evenimentelor de atunci. După moartea soțului Zlata a trăit singură într-un apartament cu patru camere, proiectat de a crea impresia unei locuințe spațioase. Jucăușa pisică, Asia, animalul de companie al Zlatei, se crede a fi stăpâna apartamentului. Un pian se află în biroul ei la care Zlata mai lucrează și dă lecții celor câtorva studenți ai ei. Am vorbit în salonul unde sunt dulapuri pline de cărți, fotolii, o canapea și un covor ce se așterne pe podea. Deasupra canapelei pe perete se succed portrete grafice și artistice ale stăpânului și stăpânei casei, realizate de prieteni de familie, artiști din Chișinău. După interviu, Zlata m-a servit cu pește umplut și liqueur de casă; totul era nespus de delicious.
Interview details
Intervievat: Zlata Tcaci
Intervievator: Natalia Fomina
Data interviului: Martie 2004
Locul: Chișinău, Moldova
Originea familiei mele
Bunelul din partea mamei mele, Mendel Kofman, s-a născut în anii 1870 în Chișinău și și-a trăit aici toată viața sa. Când eram mică, am locuit în apartamentul bunelului meu cu patru camere de pe strada Lankasterskaia, în partea de jos a Chișinăului. O stradă care deja demult nu mai există.Bunelul meu era un om de afecere și ca mulți alții avea succese și insuccese. Era profund religios , se ruga de două ori pe zi, dimineața și seara, purtând talit și tefilin. El se retrăgea într-o cameră pentru a se ruga, dar eu eram foarte curioasă și îl urmam în secret, fiind interesată de procesul propriu-zis. Nu știam daca se duce în fiecare zi la sinagogă, dar cu siguranță o făcea de sărbători. Acasă întotdeauna purta o iarmulka. Se îmbrăca permanent elegant și cu acuratețe, bunica având grijă de hainele sale. Fotografiile bunelului meu s-au pierdut și nu țin minte dacă avea barbă sau nu.
Bunica mea, Riva Kofman, era cu câțiva ani mai tânără decât bunelul. Nu-mi amintesc numele ei de fată, dar era o gospodină impecabilă. Țin minte ce curățenie ideală se afla în casa lor, sută la sută perfectă. Buneii mei au vorbit idiș și acum datorită lor înțeleg limba. Ambii au murit înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei (vezi Marele Război pentru Apărarea Patriei) [1], de la mijlocul anilor 1930. Bunelul murise primul și bunica îl urmase nu mai târziu de un an. Nu mă îndoiesc de faptul că au fost înmormântați conform ritului evreisc, dar aveam șapte ani și, cu greu, îmi amintesc de acele evenimente. Cu toate acestea, părinții mei m-au protejat de emoții negative și în timpul funeraliilor m-au lăsat cu niște cunoscuți de-ai lor. Buneii mei au avut două fiice. Sora cea mai mare a mamei mele era casătorită cu Mordekhai Lerner. Și mătușa Esther trăia la Chișinău. Fiul ei Aron era cu opt ani mai mare. Înainte de război Aron studia vioara la Conservator.
Mama mea, Fania Kofman, s-a născut la Chișinău în 1905. Ea absolvise școala de gramatică unde se număra printre elevii cei mai buni și silitori. Avea auz muzical și cânta foarte bine. Era mediu înaltă, avea păr cafeniu, fața rotundă și ochii negri. Cea mai remarcabilă trăsătură a ei o constituia blândețea. Mama mea era o femeie frumoasă , dar ajunsese un pic cam dolofană când devenise adolescent, din motive inexplicabile. Nu era obligată să lucreze. S-a căsătorit cu tatăl meu, fiind foarte tânără, astfel ajungând să fie gospodină.
Buneii mei din partea tatălui de asemenea au trăit la Chișinău, dar nu știu unde s-au născut. Nu l-am cunoscut pe bunelul meu, Bențion Berehman. El a murit tânăr în 1910. Acesta se ocupa cu producerea prunelor uscate pe care le prelucra în satul Lozova, localitate ce se află aproape de Chișinău. Cumpăra prune de soi vengherka pe care le usca în cutii loznița (cutii speciale pentru uscarea prunelor). Bunelul era proprietarul unui complex întreg de producere a prunelor. Afacerea lui fiind una profitabilă, deoarece prunele uscate erau la mare cerere în țară și chiar o parte din ele erau exportate peste hotare. Bunica mea, Kenia Berehman, a preluat afecerea după moartea sa. Ajunsese o imperioasă femeie de afaceri. Avea în posesie casa de pe strada Lankasterskaia, două sau trei case nu departe de noi. Locuința bunicii avea șapte camere și un coridor. În curtea mare a casei se afla o pivniță, porți ce duceau în grădină și în aceasta din urmă creșteau mure, locul meu preferat de joacă. Jumătate de casă era dată în chirie pentru a obține un venit adițional. Nu pot să-mi amintesc dacă bunica avea sau nu servitor. Dar sunt sigură că reușea să le facă pe toate datorită energiei pe care o deținea. Și-a crescut doi fii ai săi.
Fratele meu mai mare, Isaac, a studiat peste hotare ca mulți alți tineri din Basarabia [2]. El a absolvit Facultatea de Drept din Italia și a lucrat avocat la Chișinău. Unchiul Isaac era căsătorit. Numele soției sale era Janna. El a murit în 1973. Janna murise un pic mai înainte. Fiul lor Boris a trăit în Chișinău.
Tatăl meu, Moisei Berehman, s-a născut la Chișinău în 1902. Moștenise dorința puternică și energia extraordinară a bunicii Kenia. Avea harul muzicii și a absolvit vioara la Conservator. Și de asemenea a învățat instrumete muzicale de suflat la Conservator. A cântat la trompetă, trombon, cornet. După absolvirea Conservatorului, tatăl meu a predat vioara la Conservator și dădea lecții particulare. El a fondat o orchestră mică alcătuită din studenții săi. Tatăl meu era un om chipeș și firesc că femeile erau atrase de el. Și, ca orice fire de artist, era iubăreț, ca rezultat mama va trăi timpuri grele din acest punct de vedre.
Copilăria
Nu știu cum s-a întâlnit, dar știu cu siguranță că părinții mei s-au căsătorit din dragoste. Aceasta s-a întâmplat în 1927. Mama mi-a spus că ei au avut o nuntă tradițional evreiască cu chuppah. M-am născut pe 16 mai, 1928 la Lozova, raionul Nisporeni unde bunica mea Kenia a ținut o afacere și, probabil, părinții mei au trăit un timp acolo. Când am împlinit 3 ani ne-am mutat la Chișinău împreună cu părinții mamei mele. Ei au avut un apartament la etajul doi. Apartamentul avea un coridor mare, o bucătărie , câteva camera și un closet. Buneii și părinții mei aveau dormitoare separate. Mai era o sufragerie mare și un salon unde se afla pianul la care tatăl meu preda orele. Și eu am dormit în salonul acesta: aveam o masă și o canapea în colț. Lecțiile particulare de pian aveau loc când eram la școală. Aveam o femeie ce trebuia să țină casa curată și să aducă produse alimentare. Mama nu pleca la magazin.
Familia mea ducea un mod de viață tradițional evreiesc și-mi plăcea orice legat de tradițiile evreiești. Era ca și cum trăiam învăluită de-o poveste. E minunat când două sau trei generații trăiesc împreună. Șase dintre noi ședeau la o masă triunghiulară, cred că bunica și bunelul, tatăl și mama mea, eu și sora bunicii mele. O față de masă albă acoperea masa cu argintărie pe ea. și acum mai am o lingură de argint ce îmi amintește de timpurile când ședeam la masă și cei mai mari mâncau încet, total diferit de modul în care astăzi noi ciugulim repede mâncarea.
Îmi amintesc cum de sărbători bunelul Mendel citea o rugăciune stând în capul mesei, astfel creând o atmosferă solemnă și plină de sfințenie, ceea ce mă făcea pe mine să cred atât de mult. De Paște mâncam dintr-o veselă ce se afla închisă într-un bufet tot anul. Apropo, eu aveam propia mea veselă de Paște și hilin (Așkenazi o tradiție evreiască: ustensile de bucătărie pentru fiecare zi). Îmi aduc aminte cum părinții mei mă învățau acele kaș, patru întrebări ce trebuiau să fie adresate de Paște: Mah nishtanah halaylah hazeh mikol halaylot în ivrit, cu toate că nu cunosc ivrit încă mai țin minte câteva frânturi din kașe. E uimitor cum rămân în amintire niște lucruri, deși nu-mi amintesc alte detalii.Mai târziu războiul mi-a șters foarte multe lucruri din memoria mea.
Părinții mei mergeau la sinagogă la fiecare sărbătoare. Câteodată mă luau cu ei și eu ședeam cu mama și alte femei la balcon, dar bărbații la primul etaj, ceea ce îmi amintesc foarte bine. Nu țin minte cum arăta sinagoga, însă îmi amintesc celebrarea Anului Nou -Roș Hașanah, cu feluri speciale de mâncare pe masă: mere, miere și challah rotunde. Chanukkah era sărbătoarea cea mai veselă cu mulți oaspeți, jucării colorate și ghirlande cu care bunica împodobea camerele.Dansam și ne distram mult. Ne dădeau cadouri și nu țin minte dacă și bani, dar nu –mi păsa de asta.
Purim de asemenea era o sărbătoare minunată ce îmi plăcea foarte mult cu hamantașen delicious și fluden: alune fierte în miere, tari și dulci și-mi plăceau ma mult decât hamantașen. Ne veneau oaspeți și oameni mascați și eu aveam un costum de Pinocchio.
Tatăl meu era muzician și mama era foarte muzicală, și întotdeauna muzica dăinuia în casa noastră. Când am împlinit trei ani tatăl meu a început să mă învețe la vioară. Aveam o mică vioară Quaver, un instrument foarte rar. Când devenisem mai mare începusem să învăț pianul. Profesorul meu era domnișoara Kaplun. În fiecare duminica dimineața aveau loc partituri împreună cu orchestra tatălui meu în salonul nostru. Eu cântam la pian și mama mă acompania uneori cu vocea, era atât de festiv. Devenise o tradiție, un fel de festival familial care acum cu regret s-a pierdut. Talentul meu în muzică s-a manifestat devreme, la vârsta de patru ani deja concertam pe scenă. Dar nu țin minte unde, însă cu siguranță îmi amintesc mica mea vioară și scena.
N-am avut dădacă, mama m-a educat și a avut grijă de mine. Era o mamă minunată, dedicată, gingașă și înțeleaptă. Tatăl meu era pasionat de sport, facea înnotul și parcurgea distanțe lungi. Țin minte cum venea pe jos de la Lozova până la Chișinău. Și-a dorit să mă facă sportivă, când împlinisem șase ani începuse să mă învețe să înnot. Am mers la o piscina de lângă gara feroviară unde am înnotat ținându-mă de spatele tatălui meu. Odată s-a întâmplat să lunec de pe el și am început să mă înec. M-a ridicat în sus, dar reușisem să înghit multă apă și de atunci înainte mi-e era frică de apă.
Părinții mei vorbeau și ivrit, și rusa cu mine acasă, dar am învățat să scriu mai întâi în rusă. Am început să învăț limba română când frecventam școala cu predare în limba română de pe strada Harlampevskaia. Țin minte foarte bine prima mea zi de școală. Ne-au alineat în curtea școlii, directorul nostru, Bugaeva, provenea dintr-o familie nobilă rusă. A ținut un discurs frumos și s-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a mângâiat pe cap, spunând că începem să avem niște resonsabilități care trebuie a fi luate în mod serios pentru a deveni oameni decenți. Totul era atât de solemn ca la inaugurația unui președinte. Noi purtam uniforme negre și șorțuri albe, părul era prins cu bucăți mici de cauciuc. Am prins româna foarte repede și am avut rezultate foarte bune. Bugaeva ne-a predat lucru manual. Am învățat să împletesc, să brodez și să pregătesc mâncare. De asemenea ne-a învățat cum să ne îmbrăcăm și să ne purtăm. Era o doamnă încântătoare, prietenoasă și cu tact.
După absolvirea școlii primare am plecat la o școală de gramatică, Regina Maria de pe strada Podolskaia. Aveam o română foarte bună la acea vreme și eram o elevă exemplară și foarte silitoare, cu note excelente aproape la toate disciplinele. Nu eram prea bună la obiectele socio-umaniste, dar reușeam destul de bine la altele. Cea mai mare notă o dețineam la matematică. Profesoarea noastră de matematică era o femeie dură. Când cineva răspundea greșit ea spunea: „Ai un cap plin de paie și o gaură în el”, dar totuși toți profesorii erau educați. Puține fete de origine evreiască frecventau școala de gramatică, însă nu am întâmpinat nici o atitudine prejudicioasă din partea celorlalți. Probabil că nivelul înalt de educație al profesorilor le explică pe toate. Și copiii de asemenea proveneau din familii bune, Regina Maria era considerată a fi o școală prestigioasă cu o disciplină strictă. O altă școală de gramatică se afla în oraș, Principesa Dadiani unde se prteda franceza. Cu părere de rău, nu am studiat prea mult timp franceza și din această cauză nu o cunosc prea bine.
Pe lângă școală făceam ore de vioară și pian astfel nu prea aveam timp liber. În momentele rare de timp liber apărute părinții nu-mi dădeau voie să mă joc cu ceilalți copii din curte care probabil că aveau o altă mentalitate. Dar, în schimb, mă duceau la cofetăria de pe strada Aleksandrobskaia, stradă principală în Chișinău, unde mâncam înghețată. Strada Aleksandrovskaia era pavată cu pietriș ca majoritatea altor străzi din Chișinău și tramvaiul circula pe acolo. Case cu un etaj, unele din ele destul de drăguțe, multe magazine foste proprietăți ale evreilor se aflau pe acea stradă. Chișinăul avea puține pieți și parcuri, unul din cele mai vechi cu monumentul lui Ștefan cel Mare (domnitorul Moldovei din 1457-1504, care dus o politică de unificare a țării). Țin minte că s-a întâmplat un cutremur teribil în Chișinău, 1940. A avut loc noaptea, dormeam în colțul meu de lângă peretele de-afară. Tatăl meu m-a înșvăcat și-a alergat afară în momentul în care peretele lângă care dormeam se surpase pe patul meu.Mi-a salvat viața.
În anii 1930, când Cuziții [3] au venit la putere s-au început necazurile, părinții mei erau foarte preocupați de faptul că au apărut elemente de anti-semitism. Tinerii au ieșit în stradă să mărșăluiască și au apărut ciocniri de forță. Poate că de aceea părinții mei au fost foarte bucuroși că Basarabia a fost anexată la Uniunea Sovietică (vezi anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică) [4]. Pe lângă toate acestea nu aveam nici o idee ce părea să fie URSS. Ni se spunea că fiecare este egal, dar suna atât de naiv. Eram doar curioasă la cei doisprezece ani ai mei. Îmi amintesc de trupele Armatei Roșii când intraseră în oraș, mărșeluind pe stradă. S-a format o nouă administrație. Se făceau glume pe seama soțiilor militarior, care cupăraseră măsline pentru a face magiun. Desigur ca soțiile militarilor sovietici nu aveau o cultură foarte înaltă. Se pare că viața familiei mele nu s-a schimbat prea mult, tatăl lucra profesor și noi locuiam în apartamentul nostru. Totuși bunica a lăsat o parte a casei sale pentru chiriași fără a cere bani de la ei. Ea spunea: lăsați-i să trăiască aici, eu nu am nevoie de plata lor. În clasa a șasea am plecat la o școală cu predare în limba rusă.
Perioada războiului
Pe data de 22 iunie 1941 a început războiul. Familia noastră a avut diferite păreri cu privire la evacuare, unii erau pro, alții contra. Unchiul meu, Mordekhai, era categoric împotriva evacuării. El spunea:Nu plec de aici, astfel rămânând a murit în ghetou-ul din Transnistria [5]. Fiul lor Aron a fost mobilizat de Armata sovietică chiar în prima zi de război, supraviețuind și întâmpinând ziua Victoriei în Ungaria. După război a revenit la Chișinău și-a lucrat la Orchestra Simfonică de Stat a Moldovei. S-a căsătorit și-au avut o fată. A murit de cancer la vârsta de 53 de ani, la începutul anilor 1970. Fiica lui Janna trăiește la Chișinău, dar fiica ei Lisa s-a mutat in Israel.
Tatăl meu a demonstrat tărie și acțiune, el a aranjat pentru mama, bunica, Kenia, și mine să părăsim Chișinăul cu trenul. A avut loc un raid aerian lângă Chișinău și refugiații și-au înșfăcat lucrurile, sărind din tren. Cineva spunea că era mai bine să se ascundă sub vagoanele de tren, dar tatăl meu ne-a scos în câmp și acest lucru ne-a salvat viețile. O bombă a lovit vagonul nostru. Îmi amintesc foarte bine cum am ajuns în nordul Caucazului pe o platformă de tren descoperită, pe drum mâncam orice putea fi schimbat pe lucruri personale. Am coborât în Ordjonikidze, tatăl a fost mobilizat în armată și trimis la punctul de distribuire din orașul Prohladnoie de lângă Ordjonikidze. Mama plecase să-l vadă. Linia de front se apropia de oraș fapt ce ne-a determinat să ne mutăm.
Trei dintre noi am luat trenul de marfă ce se îndrepta spre Makhacikala [1700 km de la Chișinău], port situat la Marea Caspică . Aproape de Mahkacikala ni s-a spus să coborâm menționând că:”Acesta este sfârșitul căii ferate. Puteți ajunge cu camionul sau orice altceva”. Câteva familii s-au unit, și-au închiriat un camion în schimbul unor lucruri pentru a achita călătoria. Șoferii erau ceceni sau de altă naționalitate și vorbeau o limbă pe care n-o înțelegeam. Unuia dintre oameni nu i-a plăcut comportamentul lor, probabil că-și doreau să ne jefuiască și să ne abandoneze pe drum, dar, spre marele nostru noroc, trecea o coloană de camioane ce pleca în partea opusă. Bărbatul a sărit din camion și- a vorbit cu militarul despre situația lor. Militarul ne-a oferit transport pentru a ajunge la Makhacikala : întotdeauna se găsesc oameni minunați. Era groaznic la Makhacikala, sute de oameni așteptând corabia pentru a pleca în Asia Centrală.
Am stat în aer liber câteva nopți. Mi-amintesc despre un episod: se însera, devenise rece și neconfortabil. Stăteam culcată pe bagajele noastre și în dreptul locului unde mă aflam s-au aprins lumini la primul etaj. M-am uitat peste fereastră, neputând-mi lua ochii de la scena casnică ce se petrecea în fața mea: o masă într-o cameră luminoasă și roz cu două fete șezând la ea. M-am uitat la ele și două lacrimi mari mi-au apărut pe față. Îmbarcarea pe corabie a fost anunțată i-am urmat pe alții, fiind îngrozită de faptul că nimeni nu era lângă mine nici bunica și nici mama. M-am pierdut. Și-am început să strig: „Mama! Mama!.” Cineva mi-a spus: „Mama ta e pe corabie deja.” Aveam treisprezece ani trebuia să fi știut că mama nu s-ar fi urcat niciodată fără mine, dar l-am crezut și-am urcat. Mama și bunica stăteau pe mal. O tătăroaică, care avea doi copii cu ea, a împărțit mâncarea cu mine.
Am coborât în Krasnovodsk [astăzi Turkmenbași -575 km de la Makhachkala].De acolo am fost luați într-un sat (aul). Am locuit cu acea familie , dar nu le țin minte numele. Se credea că ei mă vor trimite mai târziu la un azil de copii. Creșteau copaci saxaul în acel aul, crengile cărora se foloseau în alimentație în acea regiune. Din ele se cocea o pâine plată pe jeratec. Aveau puțină mâncare, chiar și brichete de resturi de răsărită presată era greu de găsit. Și-am decis să părăsesc această familie pentru a pleca la Namangan [1625 km de la Krasnovodsk], care se afla 30 kilometri de acel sat cu scopul de a găsi un azil. Când am ajuns la Namangan spre noroc ma-m ciocnit de o evreică. Se întâmpla să fie directorul unui azil pentru copii din Drogobici [regiunea Lvov]. O chema Rosa Abramovna, dar i-am uitat numele de familie. Ea a fost arestată în 1945 sau 1946, nu știu din ce cauză. Avea o inimă plină de bunătate și m-a luat cu ea.
Astfel am început să trăiesc la azil și să frecventez școala. Aveam suficientă mâncare, dormeam câte patru-cinci copii într-o cameră. La vârsta mea nu era o problemă. Acum nu-mi place să împart camera cu nimeni la sanatoriu. I-am spus Rosei că pot cânta la vioară și pian și ea m-a însărcinat imediat să formez o trupă de copii de la azil, a găsit câteva poezii patriotice și a compus cântecul Trupele Armatei Roșii. Am învățat acest cântec și chiar un dans pentru scenă. Am moștenit energia tatălui meu. Mai târziu trupa noastră a participat la Olimpiada de Arte pentru amatori din Tașkent. Am avut un succes mare și-am ocupat locul doi. Roza Abramovna era foarte fericită și ne-a oferit o porțiune adăugătoare pentru artiști. Era uimitor , dar nu-mi amintesc nici un nume de copil.
Viața de la azil era total diferită de cea de la Chișinău, dar nu era atât de rea pentru mine. Aveam paisprezece ani, plină de energie și muzica mine, m-am înscris în rândurile Komsomolului [6]. Pe nesimțite am devenit ateist ca oricare copil sovietic. Roza Abramovna m-a ajutat să-mi găsesc mama și bunica. Ea a scris în Buguruslan, regiunea Orenburg (astăzi Rusia), unde a fost deschis un birou de investigații și, în sfârșit, 1943 mama mi-a răspuns. Așa se întâmplase că ele se aflau în Kokand [aproximativ 100 km depărtare] lângă Namangan. Mama mă căutase tot timpul. Ea și bunica erau epuizate și mizerabile. S-au muta la Namangan.Rosa Abramovna a angajat-o pe mama în calitate de dădacă la azil. Mama primea hrană la azil și-i aducea și bunicii. Ele au închiriat o cameră și eu am plecat să trăiesc cu ele.
Tatăl meu și-a făcut serviciul militar în orchestra plutonului. Deși avea congestiune venoasăși nu se potrivea pentru serviciul militar și a fost demobilizat în 1943. A plecat la Tașchent sperând să ne găsească, dar nu era atât de ușor. Când tatăl meu sedea la gara feroviară un cunoscut de la Chișinău l-a numit pe nume, Moisei! Știi că familia ta e la Namangan? Imaginează-ți! Unul dintr-o mie! În Namangan tatăl meu a mers să lucreze la Școala Militară de Muzică evacuată din Moscova [astăzi Rusia]. El a predat clasa tobei, trompeta franceză, franceza: era foarte apreciat pentru faptul că știa să cânte la instrumente de suflat. Ne-am reunit familia. Rudele noastre au început să se mute la Namangan: fratele mamei mele, Isaac și rudele îndepărtate ale ale bunicii mele Kenia. Viața era destul de grea si aveam puțină mâncare. O boală teribilă se răspândise în zonă, se numea șpru. Putea să fie distrofie. Foametea genera o diaree de lungă durată și moartea. Bunica noastră Kenia încerca să ne susțină, spunând că are multă mâncare și le-o dădea toată fiilor săi. Ea s-a îmbolnăvit de șpru și a murit. Ea a fost înmormântată la cimitirul orașului Namangan.
Când a început reevacuarea, Zlobin, directorul Școlii Militare de Muzică, a încercat să-l convingă să vină la Moscova, Vreau să întorc acasă, la Chișinău. În august 1944 Armata Sovietică a eliberat Chișinăul și noi ne-am întors acasă, dar nu a mai rămas nimic din casa noastră. Chișinău era ruinat. Doar o grămadă de pietre mai au mai rămas de la casa bunicii mele Kenia. În casa de vizavi o moldoveancă își ținea găinile într-o cameră ce avea o fereastră în tavanul casei. Ne-a lăsat să trăim aici. Am făcut curat, am dat cu var pereții și ne-am mutat în acea cameră. Mai târziu, noi am avut o altă cameră mică, care arăta ca un coridor, dar avea o fereastră. Tradiția noastră de dinaintea războiului de a așeza o masă acoperită cu o față de masă albă ca zăpada a dispărut precum și tradițiile evreiești: noi supraviețuiam. Tatăl s-a angajat la o școală muzicală, nu avea lecții particulare și viața noastră devenise grea.
Am absolvit nouă clase în evacuare. Când am revenit m-am ciocnit de profesorul de matematică, Lidia Samoilovna. Ea mă ținea bine minte și preda la o școală de elită nr 2 [7]. Mi-a spus: S-o luîm pe această fată la școala noastră. Astfel am ajuns să învăț în clasa a zecea și de asemenea am început să lucrez caeducator muzical la o grădiniță. Nu plăteau mult, dar ne dădeau mâncare pe care o puteam lua acasă. Compuneam muzică pentru copii. Îmi amintesc de cântecul Frunzulițe: Покочайся надо мной, мой листочек золотой. Листики, листики зеленые кленовые. Copiilor le-a plăcut. S-a terminat războiul. Ziua Victoriei [8] este o zi foarte, foarte mare. S-a organizat un careu la școală. Totuși pentru mine Ziua Victoriei se asociază cu cântecul День Победы de david Tuhmanov [David Tuhmanov, compositor de origine evreiască, un compozitor sovietic renumit]. Cred că e un cântec extraordinar.
Perioada postbelică
Tatăl meu era fericit că lucrez în domeniul muzicii și avea o atitudine pozitivă față de experiența mea compozițională. Era bocuros că am supraviețuit, dar eram obosiți de a căuta mâncare. Eram flămânzi, nu mi-e rușine de aceste cuvinte. Aveam nevoie de produse bune, pâine și lapte. Nu puteai găsi astfel de alimente și ca rezultat m-am îmbolnăvit de bronșită, dar mulțumită lui Dumnezeu, am găsit un pulmonolog bun, doctoral Fișov. El m-a tratat fără plată. Cu toate că am căpătat bronșită cronică care mă deranja tot restul vieții. Am absolvit școala și la examenul de matematică am rezolvat probleme pentru toată clasa. Am terminat școala cu medalie de aur și am decis că vocația mea e să studies la facultatea de Fizică și Matematică. Nu aveam nici o problem cu admiterea la universitatea din Chișinău care abia a fost fondată [1945]. Dar m-am dezamăgit, probabil că lectorii nu erau prea buni.
În acel moment Leonid Simonovici Gurov, un pedagog și compositor renumit, a venit să lucreze la Conservatorul din Chișinău de la Odesa. Verișoara mea de-a doua Dora Fridman era muzicant și mi-a recomandat să-i arăt compozițiile mele și așa am și făcut. Leonid Seminovici mi-a ascultat cântecele. Poate că erau naive, dar veneau din inimă și aveau un ritm drăguț. I-au plăcut și mi-a spus să vin la Facultatea de Pregătire a Conservatorului. Am încercat să învăț și la Universitate și la Conservator, dar era prea greu.
După absolvirea facultății de Pregătire a Conservatorului am fost admisă două facultăți: clasa vioarei, Lvovici Dailis și Facultatea de Istorie a Muzicii. Din păcate, nu am putut urma clasa lui Gurov, fiindcă era supraaglomerată. Speram că va apărea vreo șansă, dar nu a fost așa. În perioada când am învățat la Conservator au avut loc două campanii anti-semitice: lupta împotriva cosmopoliților [9] și Complotul doctorilor [10]. Înțelegeam foarte bine că au fost fabricate și noi am urmărit evenimentele, dar mai mult eram preocupați de viața noastră grea. Ne eliberau produse alimentare pe taloane și simțeam o foame permanentă. Țin minte cum ședeam la oră și un de posit a unei brutării sub ferestrele Conservatorului, și nu puteam să ne concentrăm la subiectul lecției, fiindcă eram preocupați de încercând să ghicim dacă pâinea a fost livrată la depozit. Profesorul ne asigura că pâinea încă nu a fost adusă. Ședeți liniștiți. Când modul de procurare a produselor alimentare pe bază de taloane a fost anulat și a fost posibil de acumpăra pâine și zahăr eram atât de fericiți. Îmi amintesc prietenul meu, Efim Bogdanovskii, șezând la masă și servind ceai m-a întrebat câte lingurițe de zahăr să-ți pun? Una, două, trei.. Vai mă simt atât de confuz, să încep din nou.
Evreii pe care-I cunășteam erau foarte fericiți că a murit Stalin [1953]. Se vorbea la Chișinău că erau trenuri în așteptare pentru a deporta toți evreii în Birobidjan [11]. Dar totuși oamenii erau în doliu. Părea fantastic cei care credeau că nimic nu se poate întâmpla fără Stalin. Și încă mai cred că nu putem să trecem peste această figură. Pe lângă toate trăsăturile sadice pe care le avea el a făcut multe lucruri bune.Bine, poate dacă el nu le-ar fi făcut alții le-ar fi putut face, dar erau și lucruri bune în timpul regimului sovietic: medicină și educație gratuită. Nimeni nu poate uita astfel de lucruri. Cât despre ceea ce făcea Beria [12], nu cred că era secret pentru Stalin. Cred că știa. Curat fascism sovietic. Vorbind despre acest subiect nu pot să nu spun că la Congresul al XX-lea al Partidului Sovietic [13] Hrușciov [14] l-a denunțat pe Stalin, nu era o noutate izbitoare pentru soțul meu sau pentru mine. Noi știam în mintea noastră.
L-am întâlnit pe soțul meu când eram student anul trei, în 1949. Vara, în fiecare săptămână în grădina Aleksandrovskii [Parcul orășenesc din centrul Chișinăului] conducătorul Filarmonicii, Boris Milutin, și Orchestra Filarmonică dădeau concerte simfonice. Erau foarte populari în oraș și noi, ca studenți, niciodată nu am pierdut nici un concert. În timpul concertului mi-a atras atenția un băiat. Arăta diferit și avea o față atât de emoțională în timp ce orchestra îl interpreta pe Mozart. Mi-a plăcut și el la fel mi-a acordat atenție. Numele lui era Efim Tcaci și era studenta la clasa flautului la Conservator.
Efim s-a născut într-o familie de evrei bogați din Bălți în 1926. Tatăl lui, Mark Tcaci, era blănar și mama lui, Nehama, îl ajuta. Efim a studiat la o școală de gramatică. Fratele lui mai mic a absolvit școala primară. Când a început războiul ei au părăsit orașul pe jos.Trupele germane i-au ajuns din urmă la Crijopol, regiunea Vinița și au fost plasați în ghetto-ul din Crijopol. Au supraviețuit datorită faptului că știau limba română și puteau comunica cu gardienii români. Mama lui Efim era bucătăreasa unui ofițer roman și tatăl lui lucra pentru cineva.Când trupele sovietice s-au apropiat de Crijopol românii au evadat. Familia lui Efim s-a întors la Bălți. Efim a absolvit școala și apoi a studiat la Colegiul Pedagogic din Bălți. Nu i-a plăcut și a venit la Chișinău unde a fost admis la clasa flautului de la Conservator. Părinții lui s-au mutat la Lvov. Ei au murit în anii 1970. Evghenii a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică de la Universitatea Pedagogică din Bălți și-a lucrat profesor de matematică.La moment el e pensionat și trăiește la Petersburg cu soția sa. Și nu au copii.
Efim și eu ne-am căsătorit doi ani după ce ne-am cunoscut, pe data de 4 decembrie 1949. Tocmai ne-am înregistrat căsătoria și ne-am adunat cu cele mai apropiate rude acasă la noi, având o masă destul de modestă. Pe lângă acestea, nu aveam nici voal și nici rochie de mireasă.Trăiam într-o anexă cu o singură fereastră. În 1952 am absolvit Conservatorul și am avut îndreptare [15] de a lucra într-o școală muzicală. Am lucrat acolo câțiva ani. Am moștenit talentul pedagogic al tatălui meu și-acum îmi place să predau.În 1953 s-a născut fiul nostru Leova [Lev] și era destul de greu fără comodități în casă, dar mama m-a ajutat foarte mult. În ciuda greutăților aveam o energie enormă de puteam ridica o casă în locul aceleia în care trăiam. Efim era dibaci de felul lui și singur a instalat un robinet, closet și chiar sistem de încălzire pe apă. Am aranjat o mică grădină și am trăit până la 1970 acolo.
Părinții mei trăiau în două camere de-alături, pe care le-am renovat un pic. Mama mă ajuta pe-acasă în timp ce eu lucram la școala muzicală, cu toate că eram foarte ocupată continuam să compun piese muzicale și am simțit lipsa unei educații speciale. În 1957 am fost admisă la Facultatea de Compoziție Muzicală, clasa lui Gurov și-am studiat doar specialitatea mea.În 1962 am absolvit această facultate și am rămas să lucrez la Conservator. Am predat solfegiul, acompaniamentul, analiza lucrărilor muzicale și lectura notelor simfonice. Mai târziu, am renunțat să predau solfegiul, fiindcă trebuia să cânt mult cu studenții ca să le dezvolt vocalul. Acum predau compoziția, orchestra, instrumentele simfonice pentru orchestră și aranjamentul coral care îmi place atât de mult.
Leova era un băiat sociabil și vesel. Îmi amintesc matineele de la grădiniță. Vecinul nostru, tatăl unuia dintre copii, și eu ne-am mascat în personaje din povești și le-am arătat un spectacol copiilor. Eram tineri și ne-am distrat la fel ca și copiii. Leova a frecventat o școală muzicală unde a studiat și obiectele de cultură generală. Tatăl meu a lucrat la această școală. Dragostea buneilor față de nepotul său era mutuală. El l-a adorat pe bunelul său numindu-l dedușca [Leova pronunța incorect diedușca] și-a făcut mulți prieteni care venea pe la noi acasă. Mai târziu ei s-a mutat cu traiul, însă Leova mai ține încă legătura cu unii dintre ei. Doi dintre ei trăiesc în SUA, din când în când sunându-se și corespondând.
Tatălui meu îi plăcea să profeseze și, în special, cu elevii mici. El formase un asamblu de copii cu care participa la concerte. Discipolii săi îl iubeau foarte mult și munca sa avea rezultate mari. Una din elevele sale de după război, Lidia Mordkovici, devenise laureat a numeroase concursuri muzicale. Ea trăia în Israel și acum trăiește în Anglia. Galina Buinovscaia, directorul Liceului Muzical din Chișinău și violonista Mila Volnianscaia care trăiește în Israel acum. Odată când mă uitam prin arhivă am găsit niște fotografii ale studenților cu inscripții pe ele:” Mult iubitului Moisei Benționovici …”
În 1967 am compus prima mea operă pentru copii: Capra cu trei iezi. A fost pusă în scena Teatrului de Operă. La acel moment am devenit membru al Asociației Compozitorilor din Moldova ( asociație a compozitorilor profesionoști). Președintele uniunii era Vasilii Gheorghievici Zagorschi, studentul lui Lev Gurov, rus de origine, născut în Basarabia și care vorbea bine româna, o persoană destul de plăcută. Datorită lui nu apăreau conflicte anti-semitice în cadrul Uniunii Compozitorilor, creând astfel o atmosferă plăcută de lucru. Foarte mulți compozitori de origine evreiască se regăseau la uniune: Șapiro, Aranov, Fedov, Muler și mai puțini cei moldoveni. În timp ce trăiam într-un apartament foarte mic puteam să mă bucur de călătoriile la Casa de Creație a Compozitorilor (casă specială pentru compozitori) unde uitam de rutina vieții și mă dedicam muzicii. Comunicam cu mulți compozitori din toată Uniunea Sovietcă la diferite congrese. Călătoream foarte mult pentru a asculta lucrările compozitorilor georgieni, armeni, moscoviți și kieveni. Mulți compozitori sovietici soseau în Chișinău, astfel având ocazia să-l cunosc pe Dmitrii Șostakovici [Șostakovici, Dmitrii, 1906-1975: unul dintre cei mai remarcabili compozitori ai secolului al XX-lea] la o întâlnire din 1960. Nu era doar un geniu,dar și o persoană minunată, modestă și inteligentă.
Se poate spune că realizasem multe, dar depusem mult efort pentru a le atinge. În primul rând, se iscau multe persoane geloase, care activau în mediul creativ, în al doilea rând, deoarece sunt femeie și nu prea se întâlneau compozitoare și, în al treilea rând, din cauza originii mele evreiești. Devenise o problemă pentru mine când începuse migrația spre Israel, însă Efim și eu nici nu ne gândeam la faptul de a pleca. E greu de explicat de ce, probabil, că sunt convisă că o persoană trebuie să trăiască acolo unde s-a născut și sunt înmormântați strămoșii lui. Posibil că trăiești cu aceasta în suflet fără a pune întrebări.Instituirea statului Israel în 1948 mi-a provocat emoții de fericire și de mândrie că evreii și-au format, în sfârșit, propia țară. De atunci înainte Israel se considera a fi țara mea.
Deseori ne vizitau prietenii cu care sărbătoream primele spectacole puse în scenă, zile de naștere sau doar ne întâlneam pentru a petrece. Întotdeauna eram bucuroasă de oaspeți. Nimeni nu m-a învățat să pregătesc bucate, tot timpul eram protejată și răsfățată, dar când mergeam la Casa de Creație îmi plăcea să mă duc la bucătărie și să discut cu bucătăresele. Le adoram, simple și înțelepte. Ele m-au învățat să gătesc: ”Iată, Zlatocika, așa trebuie să fie”. Învățasem multe în afară de copt. Adică coc, dar nimic deosebit.Totuși am o predilecție față de bucătăria evreiască.Gătesc pește umplut exact ca și bunica mea Riva. Odată la sanatoriu din Sortavala (un oraș din Karelia, stațiune climaterică) am pregătit-o pentru compozitorii sovietici. În acel an, Sviridov [Sviridov, Gheorghii, 1915-1998: compozitor sovietic, pianist, activist public] lucra și se odihnea acolo. El era pasionat de pescuit, prinzând împreună cu soția sa douăzeci de știuci.
Cineva a menționat că eu pot pregăti pește evreiesc și astfel m-a rugat să o fac. De la început și alte doamne au vrut să mă ajute, dar s-au împrăștiat spunând că e prea greu.Doar o singură persoană a mai rămas, o compozitoare din Baku, cu care am terminat. Peștele era un deliciu, dar noi miroseam a ceapă și de aceea am plecat să luăm un duș. În camera de baie mă simțisem obosită și căzusem jos pe podeaua de beton, pălindu-mi capul. Ea m-a șters cu ștergarul, m-a ajutat să mă îmbrac și i-a chemat pe alții să mă ducă în camera mea, stăteam în cabane. Aveam noroc că tatăl ei era medic și se afla cu ea. M-a examinat, mă pricopsisem cu o vânătaie pe cap. Mi s-a spus să stau toată săptămâna în pat, în schimb ceilalți au savurat peștele umplut făcut de mine. Le-a plăcut foarte mult, astfel câștigând titlul de bucătar excelent.
În 1970, noi am primit un apartament cu patru camere cu toate comoditățile incluse pentru mine, soțul meu, fiul și părinți. Mama mea l-a văzut și noi împreună am cumpărat lustre în toate camerele, însă ea nu s-a bucurat prea mult, căci murise în același an. Am înmormântat-o la cimitirul evreiesc, dar nu după canonul religios iudaic. După ce murise mama mea, eu compusesem concert pentru vioară și orchestră în memoria ei.Leova a absolvit școala în 1972 și a fost admis la specialitatea istoria muzicii de la Conservatorul din Chișinău. După absolvirea acestuia a decis să plece la Conservatorul de la Moscova, era dificil , dar totuși reușise.La acel moment participam la un seminar de șase luni și am avut ocazia să trăim împreună la căminul conservatorului de pe strada Malaia Gruzinskaia. Stăteam într-o cameră aparte, în timp ce Leova trăia cu doi băieți din Asia Centrală. Erau niște băieți pricepuți la gătit mâncare și l-au învățat și pe Leova să pregătească pilaf [pilaf este un fel de mâncare uzbec, orez cu carne fiartă sau prăjită, ceapă, morcov și uneori stafide].
După absolvirea Conservatorului Leova a fost luat la armată.El și-a făcut serviciul militar în trupa muzicală a regimentului de la Moscova, cântând în cor. Ulterior s-a căsătorit cu o fostă colegă de conservator, Mila Gordiiciuk, o fată din Ucraina. Mila și mama ei trăiau într-o cameră la Moscova, tatăl lor i-a abandonat mulți ani în urmă. Nunta a avut loc la Moscova, în locuința bunicii Milei. Am procurat mulți trandafiri de culoare roz pe care-i țineam la baia hotelului în care ne-am cazat. După căsătorie Mila și Leova s-au mutat la Chișinău. Leova s-a angajat la o școală muzicală, noi le-am închiriat un apartament și în 1979 s-a născut nepoata mea, Iulia. Apoi lui Leova i-au oferit o funcție administrativă la Moscova la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice. Mama Milei s-a mutat cu bunica ei și lor le-au dat apartamentul cu o cameră. Mi-era dor de ei enorm și călătoream la Moscova oricând apărea vreo ocazie.
La începutul anilor 1980, un scriitor moldovean Bucov [Bucov, Emilian, 1909-1984: poet basarabean ce a scris proză după război], mi-a propus să alcătuiesc muzică la baletul poveștii Andrieș. Cineva i-a spus că sunt cea mai bună compozitoare și a insistat foarte mult. Sincer vorbind, nu eram sigură că ma-ș fi descurcat cu genul acesta de compoziție, dar eram destul de hotărâtă. Oleg Melnic, maistru de balet al Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, trebuia să pună în scenă baletul dat, însă când partitura era gata, el devenise maistru de balet la Samarkand [astăzi Uzbekistan], avuse niște probleme cu administrația teatrului de la Chișinău. Rămasem confuză, dar el m-a sunat și mi-a spus: Trimite-mi partitura baletului, o voi pune pe scena din Samarkand, și așa am și făcut. Ceva vreme mai târziu, el mi-a trimis invitația la lansarea baletului și-am plecat cu două zile mai înainte de spectacol. Deoarece atunci nu era zbor direct la Samarkand, am luat cursa Chișinău –Tașkent prin Tbilisi (astăzi Georgia) și Așhabad [astăzi Turkmenistan].
În Tașkent trebuia să iau un alt avion până la Samarkand. Din cauza ceții cursa fusese anulată și la Așhabat, la fel, fusese anulată din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile. Mi-e era frică să nu reușesc să ajung la timp la Samarkand, când dintr-o dată am auzit: Echipa de bord a zborului își cere scuze, dar trebuie să aterizăm în Samarkand. Nu-mi venea să cred. Am alergat la teatru, m-am dus la repetiție.Și-apoi m-am dus la hotel să mă spăl și să mă schimb. Premiera baletului a avut succes. Mi-am luat o casetă înregistrată cu spectacol, o broșură și m-am întors la Chișinău. I-am arătat directorului teatrului nostru de operă și i s-a părut foarte interesant. Astfel au început pregătirile către spectacol. Să mai scurtez din povestire, Andrieș a fost pus pe scenă la Chișinău și i s-a decernat Premiul de Stat al Moldovei în 1982 [Premiul de Stat al Republicilor Unite era decernat în Uniunea Sovietică din 1966 de către comitete speciale pentru realizări în știință, tehnică, literatură și artă].
Ne-am obișnuit cu modul de viață sovietic. Nu-mi păsa de politică și nu eram membru de partid. Cât despre viața noastră sufletească, Efim și eu nu m-am simțit reprimată. Soțul meu colecta literatură clasică și eu sunt pasionată de clasicii străini. Lucrul meu de creație era strâns legat de literatura moldovenească și, deseori, discutam operele scriitorilor moldoveni: Aureliu Busuioc [scriitor moldovean sovietic, Zlata Tkaci a scris operă în 1988 bazată pe nuvela sa Unchiul din Paris], Dumitru Matcovschi, scriitor și poet moldovean, Grigore Vieru –poet moldovean, prieten de familie de mulți ani. Mergeam la toate spectacolele și concertele simfonice de la Teatrul de Operă. Mulți muzicieni simfonici veneau în ture la Chișinău, Evghenii Mravinski, conducătorul din Leningrad, Oleg Crîsa, violoncelist, compozitori sovietici:Haceaturean [Haceaturean, Aram, 1903-1978: compozitor sovietic de origine armeană], și Krennikov [Krennikov, Tihon Nikolaevici, 1913: compozitor sovietic rus, activist public]. Nu plecam la teatrele dramatice din Chșinău, fiindcă Efim nu era pasionat de ele. Ne duceam doar când regizorii ne invitau la premieră.
Eu și soțul meu am trăit împreună 52 de ani, mai mult decât un jubileu de aur. Cred că sunt o femeie fericită, având o viață reușită. M-am căsătorit din dragoste și-am trăit în armonie, fiind uniți de aceieași profesie.Efim fuse un om deștep și înțelept, talentat în domeniul său și a avut grișă de succesul meu. Mulți ani a predat la școala muzicală și, mai târziu, trecuse la Filarmonică. A mai ținut lecții despre istoria muzicii moldovenești la Universitatea de Arte din Chișinău. El se specializase în muzica moldovenească, a scris multe articole pentru presă, a prezentat programe radio regulat în română. Avea o dorință puternică și un scop de a-și perfecționa limba română. Astfel înțelegea că e unicul mod de a descrie viața culturală a Moldovei în detalii.
Soțului și mie nu ne păsa de comfortul de zi cu zi: ne interesa viața noastră spirituală.Am cumpărat doar un set de mobilă Ganka [mobilă sovietică la modă pe atunci] pentru inaugurarea casei din 1970, fiind destul de dificil la acea vreme. Proprietarul depozitului de mobilă al cărui fiu intrase la Conservatorul de la Moscova cu ajutorul fiului nostru Leova, ne-a ajutat să o procurăm.El a aranjat să cumpărăm mobila fără a sta în rând. Cumpărasem un covor nou pentru camera de zi înainte de Anul Nou [2004] din motiv că cel vechi se uzase.Am primit un bonus de o mie de ruble de la Conservator și am decis acum sau niciodată. Una dintre mamele studenților mei m-a ajutat să-l duc acasă.
Când Gorbaciov [16] venise la putere și Perestroika [17] a început pentru mine devenise o posibilitate să dau frâu liber emoțiilor și să mă întorc la 180 de grade spre viața evreiască. Am compus muzică toată viața mea. M-am născut într-un sat din Moldova , am trăit în Moldova și mi-am format urechea muzicală față de melodiile moldovenești fapt ce a determinat nevoia de a nu scrie muzică evreiască. Viața era grea: războiul, evacuarea și realitatea sovietică mi-a impus anumite limite. În momentul în care m-am simțit liberă să-mi exprim gândurile, scriam muzică pentru poporul meu. Muzica curgea prin venele mele și soțul m-a ajutat mult , găsindu-mi o carte foarte rară de Berezovski: Folclorul evreiesc. Și-am început să utilizezi acorduri evreiești în lucrările mele.
Cu părere de rău, începutul Perestroikăi a fost marcat de un eveniment tragic din viața mea, tatăl meu murise într-un accident auto. El a trăit mai mult decât mama cu cincisprezece ani. L-am înmormântat în sectorul evreiesc al cimitirului internațional Doina . Am aranjat ca mama să fie reînmormântată lângă tatăl meu, fusese destul de greu , dar reușisem să o fac. Acum se află sub aceiași piatră funerară unde sunt înscrise numele lor și gravate o lumânare și o vioară. Moartea părinților mei m-a atins profund și gândurile mele iarăși s-au întors spre Dumnezeu. După moartea tatălui meu am decis să scriu un concert de flaut, dedicându-i-l. Fusese prima lucrare în care folosisem note muzicale și motive evreiști. Irina Mișura, o vocalistă minunată, nu e evreică, dar soțul ei da. Ea interpreta minunat lucrările lui Bitkin, un compozitor rus. Când am auzit-o simțisem nevoia de a scrie muzică pentru vocea ei. Aveam o colecție de poezii de Ovsei Dreez [Dreez, Ovsei, 1908-1971: poet sovietic de origine evreiască, autor de o colecție de poezii lirice, povești și poezii pentru copii în ivrit], pe care foștii mei studenți mi le-au dat. Am scris un ciclu vocal bazat pe poeziile sale. Așadar, începusem să scriu muzică evreiască pentru vocal, muzică instrumentală, muzică pentru cvartet și orchestră. Am câteva piese de muzică evreiască pe care le-am compus.
Fiul meu lucra la Biroul de Propagandă a Muzicii Sovietice până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1911. Biroul fusese închis și Leova devenise șomer aproape trei ani. Până atunci mi-a venit rândul la mașină. [În URSS oamenii care-și doreau să cumpere o mașină trebuiau să aștepte ani buni până le venea rândul]. Și mi-am cumpărat automobilul pe care i l-am dat lui Leova la Moscova, lucrând ca taximetrist pentru a câștiga bani.Mai târziu, lucra în calitate de director de colectare a fondurilor pentru instrumente muzicale, dar acum lucrează la Glinka [18], Muzeul Central de Cultură Muzicală din Moscova.Soția lui, Mila, lucrează într-o companie privată. Ea este capul familiei. Nepoata mea, Iulea are 25 de ani, nu și-a dorit să studieze muzica. A trecut un curs de limbi străine de doi ani și acum e ghid turistic.
Pentru mine Perestroika fusese un lucru bun, dar s-au întâmplat și multe rele. Când URSS s-a destrămat, toate relațiile dintre fostele republici s-au rupt. Cât mă privește pe mine, faptul acesta mi-a făcut viața mea de creație săracă, deși continuam să lucrez la Conservator. Muzicieni cu renume nu mai veneau în ture la Chișinău. Cu părere de rău, televiziunea derula clipuri muzicale de o calitate proastă. Nu apărea muzică simfonică de calitate până ce nu plătea cineva pentru ea. Era doar canalul Mezzo, un canal francez, dar avea tendința de a bruia. Îmi plăcea să ascult simfonia lui Stravinski, dar acum difuzează fragmente de jazz. Fiind muziciană era greu să nu am o sursă de aprovizionare muzicală. Soțul meu mi-a lăsat o colecție mare de muzică clasică. Fiul mi-a dat o combină muzicală la care ascultam muzică, ascultam ce doream. E totul ce aveam la moment.
În 1922, am călătorit în Israel cu o delegație de muzicieni la invitația compozitorului chișinăuian, Kopitman care fusese unul dintre primii ce se mutase acolo. Avea o poziție importantă la Academia Muzicală Rubin din Ierusalim și Maria Bieșu [cântăreață din Moldova, soprano lirico-dramatică, solistă a Teatrului de Operă și Balet, laureat al concursurilor internaționale]. Am petrecut o săptămână acolo și am stat la hotel. Fusese o săptămână ocupată: concerte, întâlniri și multe excursii în Israel. Am vizitat Zidul Plângerii și desigur am lăsat o scrisoare acolo. Fusese ca o poveste! Israel e o țară frumoasă și minunată, simțisem aura uimitoare a lui și mi s-a părut că am călătorit mulți ani înapoi. Am simțit o legătură interioară cu istoria poporului meu. M-au impresionat excursiile. În 2001 am vizitat încă o dată Israelul la invitația Izoldei, fiica conducătorului Boris Miliutin. Ea trăia în Bat Yam lângă Tel Aviv. Viața în Israel progresa.
Soțul meu împreună cu mine am fost martori ai renașterii vieții evreiști din Chișinău șapte ani în urmă [1997]. Efim începuse să colecteze materiale despre Holocaust și anti-semitism. Avea cancer și se grăbea să adune cât mai multe. Doi alți activiști ai Organizației Asociația Evreilor din Moldova, Aurel Gujel și Efim Levit au lucrat cu el. Ei au pregătit și publicat cu ajutorulJoint [19] patru colecții de documente și articole despre acest subiect cu titlul Nu vom uita , în română și rusă. Soțul meu era editorul șef al acestei colecții. Efim a murit în Aprilie 2003. În ziua înmormântării văzusem cât de mult fusese iubit în Chișinău și de moldoveni, și de evrei. Venise multă lume să-i arate respectul. L-am înmormântat lângă mormintele părinților mei. Angajații Hesed [20] Iehuda, centrul nostru de caritate, m-au ajutat să fac toate aranjamentele. Am invitat un ravin care a recitat Kidduș. I-am instalat o piatră funerară roșie pe mormântul lui ca să se potrivească cu ai părinților mei.
Sunt singură, dar fiul meu mă vizitează și continui să lucrez la Conservator. Am puțini studenți. La invitația Joint predau copiilor evrei compoziția muzicală. Unul dintre oficialii din Israel m-a spus: “Realizările evreilor din diaspora sunt reușitele Israelului.” Hesed Iehuda îmi oferă ajutor, un voluntar vine să-mi facă curat în apartament o dată pe săptămână și de asemenea primesc câte un pachet de mâncare pe săptămână.
Glosar
[1] Marele Război pentru Apărarea Patriei:pe 22 iunie 1941, la 5 dimineața Fasciștii germani au atacat Uniunea Sovietică fără a-i declara război. Acesta a fost începutul așa- numitului Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Blitzkrieg-ul german, cunoscut ca planul Barbarosa, aproape că au reușit să pătrundă pe teritoriul Uniunii Sovetice. Nefiind pregătite, forțele sovietice au pierdut toată armata și o cantitate vastă de echipament la atacul german în primele săptămâni ale războiului. Către noiembrie 1941 armata germană a acaparat Republica Ucraineană, a asediat Leningradul, ca mărime al doilea oraș, și a pus în pericol Moscova. Pentru Uniunea Sovietcă războiul s-a terminat pe 9 mai 1945.
[2] Basarabia: Spațiu istoric dintre Prut și Nistru, aflată în partea de sud a regiunii Odesa. Basarabia era parte componentă a Rusiei până la Revoluția din 1917. În 1918 Basarabia a declarat independeța și mai târziu s-a unit cu România. Tratatul din Paris (1920) a recunoscut unirea, dar Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată. În 1940 România a fost forțată să cedeze Basarabia și Nordul Bucovinei Uniunii Sovietice. Cele două provincii aveau aproape 4 milioane de locuitori, majoritatea români. Deși România a pus stăpânire pe o parte din teritoriu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , tratatul de pace din 1947 a confirmat apartenența la Uniunea Sovietcă. Astăzi –Republica Moldova.
[3] Cuzist: Membru al organizației fasciste numită după numele lui Alexandru C. Cuza, unul dintre cei mai fervenți lideri fasciști din România care era cunoscut pentru șovinismul crud și anti-semitism. În 1919 Cuza a fondat LANC ce a devenit Partidul Național-Creștin în 1935 cu un program anti-semitic.
[4] Anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică: la sfârșitul lunii iunie 1940, Uniunea Sovietică i-a cerut României să-și retragă trupele de pe teritoriul Basarabiei. România și-a retras trupele și administrația în aceiași lună, între 28 iunie și 3 iulie, Sovietele au ocupat regiunea. În același timp România a fost obligată să renunțe la partea de nord a Transilvaniei Ungariei și Sudul Dobrujei Bulgariei. Aceste pierderi teritoriale au influențat politica română în mare măsură în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
[5] Transnistria: Teritoriu situat între Bug și Nistru și Marea Neagră. Numele derivă de la numele românesc Nistru și a fost creat după ocuparea trupelor germane și române în cel de-al Doilea Război Mondial. După ocuparea teritoriului Transnistria a devenit loc pentru deportații evrei români. Deportările sistematice au început în septembrie 1941. În decursul următoarelor două luni, toți evreii din Basarabia și Bucovina și o mică parte a populației evreiești din România au fost expediați de-a lungul Nistrului. Primul val de deportări a ajuns la 120 000 la mijlocul lui noiembrie, 1941 când era stopată de Ion Antonescu, dictator român, la intervenția Consiliului Comunității evreiești din România. Deportările au reînceput la începutul verii anului 1942, afectând aproape 5000 de evrei. A treia serie de deportări din marea Românie a avut loc în iulie 1942, atingând evreii care au evitat decretul de muncă forțată, atât și familiile lor, simpatizanții comuniști și evreii basarabeni care se aflau în România și Transilvania în timpul ocupației sovietice. Cele mai fioroase lagăre de concentrate transnistriene erau Vapniarka, Rîbnița, Berezovka, Tulcin și Iampol. Majoritatea evreilor concentrați în lagăre au murit între 1941-1943, din cauza condițiilor de trai oribile, bolilorși lipsei de mâncare.
[6] Comsomol: organizație politică comunistă de tineret creată în 1918. Sarcina Comsomolului era răspândirea ideilor comunismului și implicarea muncitorilor și țăranilor în construirea Uniunii Sovietice. Comsomolul avea scopul de a educa tinerii muncitori prin a-i implica în lupta politică, însoțită de educație teoretică. Comsomolul era mai popular decât Partidul Comunist, deoarece prin scopul lor de educa oamenii puteau accepta proletariați tineri neinițiați întrucât membrii de partid trebuiau să aibă un minimum de educație politică.
[7] Școală #: Școlile aveau numere, ci nu nume. Era o parte a politicii de stat. Toate erau școli de stat și se presupunea să fie identice.
[8] Ziua Victoriei în Rusia (9 mai): Sărbătoare națională de comemorare a victoriei asupra Germaniei fasciste, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și celor care au murit în război.
[9] Campanii împotriva cosmopoliților. Campania împotriva cosmopoliților, spre exemplu, evrei a fost inițiată în articole de organele centrale ale Partidului Comunist în 1949. Aceasta era direcționată spre intelectualitatea evreiască și era primul atac public împotriva evreilor sovietici ca evrei. Scriitorii cosmopoliți erau acuzați de faptul că aceștia îi detestă pe ruși, susținând zionismul. Mulți scriitori evrei precum și liderii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost arestați în noiembrie 1948 sub acuzația că ei au menținut legături cu zioniștii și americanii imperialiști. Ei au fost executați în secret în 1953. Un val anti-semitic al Complotului Doctorilor a fost lansat în ianuarie 1953. Astfel valul de anti-semitism s-a răspândit pe tot teritoriul URSS. Evreii au fost înlăturați din pozițiile de conducere și se vehiculau zvonuri despre deportările în masă a evreilor în partea de est a URSS. Moartea lui Stalin din martie 1953 a pus sfârșit campaniei împotriva cosmopoliților.
[10] Complotul Medicilor: Complotul Medicilor era așa-zisa conspirație a unui grup de medici din Moscova scopul cărora era să omoare liderii și oficialii de la guvernare și de partid. În ianuarie 1953, presa sovietică a raportat că nouă doctori, șase dintre care erau evrei au fost arestați și și-au recunoscut vina. Întrucât Stalin a murit în martie 1953, nici un proces de judecată nu a avut loc.Ziarul principal de partid, Pravda, mai târziu anunța că acuzațiile împotriva medicilor erau false și confesiunile lor au fost obținute prin tortură. Acest caz a fost unul dintre cele mai rele incidente anti-semitice în timpul conducerii lui Stalin. În discursul său secret la Congresul de Partid, XX-lea din 1956 Hrușciov a afirmat că Stalin dorise să folosească Complotul cu scopul să înlăture conducerea de vârf.
[11] Birobidjan: formată în 1928 cu scopul de a-i da evreilor sovietici o baștină și să crească așezările de-a lungul hotarelor din estul îndepărtat, spațiul avea statut de autonomie în 1934. Influențați de campania de propagandă și foametea din est, 41 000 de evrei sovietici s-au mutat la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930. Dar către 1938, 28 000 din ei au fugit din regiunea cu condiții dure. Se aflau școli evreiști și sinagogi până la 1940 când reapare represia religioasă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernarea sovietică își dorea să-i deporteze pe toți evreii la Birobidjan până la mijlocul anilor 1950. Dar în 1953 Stalin a murit și deportările au fost anulate. În ciuda unor influențe idișe, inclusiv ziarul idiș, activitatea culturală evreiască din regiune a scăzut enorm din moment ce campaniile staliniste de anticosmopolitanism și liberalizarea emigrărilor evreilor din 1970 au scăzut. Evreii acum formau mai puțin de 2% din populația din regiune.
[12] Beria, L.P.(1899-1953): Politician comunist, unul dintre principalii organizatori al arestărilor în masă și al persecuției politice dintre 1930 și 1950. Ministru al Afacerilor Interne, 1938-1953. În 1953 el a fost eliminat din Partidul Comunist și condamnat la moarte de Curtea Supremă a URSS.
[13] Al XX-lea Congresul de Partid: La al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 Hrușciov public l-a demitizat cultul lui Stalin și a ridicat valul de secret care era în URSS în timpul conducerii lui Stalin.
[14] Hrușciov, Nichita, 1894-1971: lider sovietic comunist. După moartea lui Stalin din 1953, el a devenit prim-secretar al Comitetului Central, ca rezultat șeful Partidului Comunist al URSS. În 1956, în timpul al XX-leaCongres de Partid, Hrușcoiv a făcut un pas fără precedent și l-a denunțat pe Stalin. A fost destituit din postul de prim-secretar și conducătorul Comitetului Central.
[15] Repartizare obligatorie în URSS: Absolvenții instituțiilor educaționale trebuiau să lucreze în mod obligatoriu 2 ani repartizați de instituția pe care au absolvit-o. După finisarea celor doi ani de lucru tinerilor specialiști li se permitea să se angajeze la discreția personală oriunde își doreau.
[16] Gorbaciov, Mihail, 1931-: Lider politic sovietic. Gorbaciov a devenit membru de partid în 1952 și treptat s-a urcat în ierarhia partiinică. În 1970 a fost ales în Sovietul Suprem al URSS, unde activase până în 1990. În 1980 el s-a alăturat Biroului Politic și în 1985 a fost desemnat secretar general de partid. În 1986 a pornit un program complex de liberalizare politică, economică și socială sub sloganul de glasnosti și perestroika.Guvernarea a eliberat deținuții politici, a permis creșterea emigrării, a atacat corupția și a încurajat reexaminarea critică a istoriei sovietice. Congresul Deputaților Poporului, fondat în 1989, a votat sfârșitul controlului din partea Partidului Comunist a guvernării și l-a ales pe Gorbaciov președinte executiv. Gorbaciov a dizolvat Partidul Comunist și le-a acordat Statelor baltice independeța. Respectând regulamentul Statelor Independete în 1991, el a demisionat. Până în 1992 Gorbaciov a condus organizații internaționale.
[17] Perestroika (din rusă restructurare): politica economică și socială sovietică de la sfârșitul anilor 1980, asociată cu numele lui Mahail Gorbaciov. Termenul însemna tentativa de a transforma conducerea economiei în stagnare și ineficientă a Uniunii Sovietice în una descentralizată și orientată spre relațiile de piață. Managerii instituțiilor industriale și guvernanții locali și oficialii de partid au încercat să democratizeze Partidul Comunist. Către 1991, perestroika a avut un declin și în curând a eclipsat prin desființarea URSS.
[18] Glinka, Mihail Ivanovici, 1804-1857: Compozitor renumit rus. El a compus prima operă națională rusă, Viața Țarului, precum și uverture, simfonii și suite de orchestre.
[19] Joint (Comitetul American Evreiesc Local de Distribuire): Joint a fost format în 1914 prin fuziunea a trei comitete americane evreiești de asistență care erau îngrijorate de suferințele evreilor în timpul Primului Război Mondial. La sfârșitul anului 1944, Joint a intrat pe teritoriile eliberate ale Europei și a organizat o operație masivă de eliberare. Aproviziona cu mânacre supravițuitorii evrei din toată Europa, furniza haine, cărți și rechizite școlare pentru copii.Susțineau activitățile culturale, aducând materiale religioase pentru comunitățile evreiești. Joint conlucra cu lagărele pentru refugiați unde au organizat programe de recalificare cu scopul de a-i învăța pe oameni meserii ca ei, la rândul său, să fie capabili să-și câștige existența, în timp ce activitatea sa culturală și religioasă a ajutat să restabilească viața evreiască. Joint de asemenea era implicat în a ajuta evreii să emigreze din Europa și țările musulmane. Joint a fost expulzat din țările Europei centrale de ani buni în timpul Războiului Rece și revenise după căderea comunismului. Astăzi Joint furnizează programe de asistență socială pentru supraviețuitorii mai în vârstă ai Holocaustului și încurajează dezvoltarea și renașterea comunităților evreiști.
[20] Hesed: Însemnând grijă și milă în ebraică, Hesed înseamnă organizație de caritate fondată de Amos Avgar la începutul secolului al XX-lea.Joint Hesed îi suținea pe evreii nevoiași să aibă o viață decentă în ciuda unor condiții economice grele și încuraja dezvoltarea identității personale. Hesed asigura un număr de servicii ce aveau drept scop susținerea tutor nevoiașilor și, în special, membrii mai în vârstă ai societății. Serviciile sociale majore includ: lucru în centrele de facilități (informații, publicitate despre activitățile centrului, legături străine și închirierea echipamentului medical); servicii la domiciliu (grijă și ajutor la domiciliu, livrarea produselor alimentare și meselor calde, reparații cosmetice); lucru în comunitate (cluburi, mese comune, policlinică, consultații juridice și de sănătate). Centrele Hesed au inspirat o revoluție în viața evreiască în țările post sovietice. Oamenii au văzut și simțit renașterea tradițiilor evreiești de umanism. Curent sunt mai mult de optzeci de centre Hesed în țările post sovietice. Activitățile sale acoperă populația evreiască din mai mult de opt sute de așezări.